Se poate mai bine

Ne-am întors pe o vreme frumoasă cu miros de vacanță picurată cu patimă, irosire și puțină trădare. Este frumos aici, pădurea și munții sunt la locul lor dar plouă în noi și ne cresc mătrăguni, bolovani și noroi. E frumos și urât și târziu să mai cred în minciuna mea preferată.

Sunt recunoscătoare idealiștilor, tatălui meu pentru punctul de pensie câștigat nici cât să acopere inflația, prietenei mele care nu a votat pentru că pe undeva sistemul îi convine, Oanei care are o inimă mare și bună și inventează cele mai bune rețete dar nu votează pentru că e apolitică, colegei de servici care nu a avut timp și nici nu a crezut că votul contează, hipsterilor și montaniarzilor și artiștilor care trăiesc în lumea paralelă a artei și pădurilor absolvitoare de griji sociale.  Suntem cât de cât perfecți, cum zice Exarhu.

Idealistă sunt și eu, că am iubit și m-am lăsat abuzată și păcălită. Nu am vocație de salvator și ea nici nu vrea să fie salvată. Suferă de sindromul Stockholm, îi place să fie chinuită și deplânsă. Îmi pare rău că nu mai am energie și răbdare să rezist și nu mai cred în povești cu zmei care luptă pentru binele comun și reabilitează tărâmuri blestemate.

La capătul străzii cu viteză infinită, am găsit o lume corectă, curată și necomplicată, cu parcuri mari și porți înalte, cu surferi, schiori, alergători, bicicliști, dansatori și îndrăgostiți, toți la un loc, preocupați de bunăstare și de bine. Încă mai cred că fericirea nu are cod poștal și vreau să îmi mut visele în altă parte, în alți munți, sub alt cer.