Cum am învăţat să schiez

Moş Crăciun există. Ştiu sigur, pentru că deşi în fiecare an descopeream cadourile frumos împachetate în dulap, n-am primit niciodată ce găseam printre rafturi, ci altceva. Într-un an mi-am lipit ochii de brad toată seara de ajun sperând să dezleg misterul. Moşul mi-a lăsat o pereche de schiuri verzi, din lemn, cu câte o săgeata roşie în vârf, exact în timp ce mă spălam pe dinţi. Deşi nu mi-am iertat că ratasem momentul descinderii lui, care era în sine mai valoros decât cadoul, m-am bucurat fantastic de darul său bizar. Probabil chiar asta îi cerusem într-un moment de exaltare premonitorie, deşi pe atunci şi multă vreme, am locuit într-un oraş de câmpie. Aveam cinci ani.

Şapte ani în America (II)

Te întrebi mereu dacă să mai stai sau să pleci? Ești într-o relație toxică cu țara ta? Te-a înșelat și dezămagit peste putință de iertare dar tot nu te poți hotărâ dacă să o abandonezi sau să vă compromiteți reciproc până la capăt?

Angajații unei firme de relocări mi-au spus odată că după moarte și divorț, mutarea e a treia traumă psihologică majoră pe care o resimt pământenii. Dincolo de valoarea de promovare a afirmației, mutarea dintr-o țară în alta sigur nu este pentru toată lumea.

Poţi să îţi iubeşti copiii diferit?

Cum îţi iubeşti copiii? Necondiţionat, infinit şi egal. Egal!? Nu chiar. Poate la fel de mult dar nu la fel. Pentru că ei nu sunt identici: unul e solar, celălalt lunar, unul isteţ, altul vesel, unul blond, celălalt brunet, unul cârn, altul cu nasul drept ca un cezar, unul are nevoie de aprobare şi mângâiere, celălalt te îmbrăţişează primul dacă eşti trist.

Fără titlu

Ea era un amestec de femeie, bărbat şi copil, sau cel puţin ăsta era complimentul cel mai frumos pe care i-l făcuse vreodată cineva, în cazul de faţă un fost prieten nedevenit iubit. În realitate era capricioasă şi diafană ca o femeie, descurcăreaţă şi puternică ca un bărbat şi naivă ca un copil, uneori chiar toate laolaltă, cum se va vedea din rândurile care urmează.

Ca o pisică printre balansoare

Mi-e frică de zbor, de înălţime, de viteză, de cutremur, de furtună, de moarte şi de neiubire. Mi-e frică de mine uneori, că aş putea să aspir toată tristeţea lumii şi să o tac mereu.

Minte-mă frumos

De câte ori suntem despărţiţi, mă gândesc cât de puţin ne iubim când suntem împreună. Şi cum realitatea nu există decât ca sumă a percepţiilor individuale asupra realităţii. Povestitorul îşi scrie şi rescrie scenariul până la perfecţiune. Realitatea nu există, punct. De pildă, ne putem obişnui cu ideea că ceilalţi mor, iar dacă mor, ne obişnuim până la urmă cu moartea lor, dar nu ne obişnuim niciodată cu prospectul şi circumstanţele morţii noastre, pentru că nu ne putem imagina viaţa fără noi.