De câte ori suntem despărţiţi, mă gândesc cât de puţin ne iubim când suntem împreună. Şi cum realitatea nu există decât ca sumă a percepţiilor individuale asupra realităţii. Povestitorul îşi scrie şi rescrie scenariul până la perfecţiune. Realitatea nu există, punct. De pildă, ne putem obişnui cu ideea că ceilalţi mor, iar dacă mor, ne obişnuim până la urmă cu moartea lor, dar nu ne obişnuim niciodată cu prospectul şi circumstanţele morţii noastre, pentru că nu ne putem imagina viaţa fără noi.
În vis ea era înaltă şi frumoasă, el aparent năuc, altminteri bine camuflat într-o lume deşartă, cu ambiţii şi promisiuni obscure. Ea avea anvergură şi charismă, el avea potenţial şi un loc gol pe scaunul din dreapta. Amândoi aveau timp, tot timpul din lume; pe care au început să îl consume cu aerul celor cărora nimic deranjant nu li se poate întâmpla. Nici un viitor nu era prea mare şi somptuos pentru noaptea care îi asimila în nori de fum şi aburi de licori afrodisiace.
photo
to be continued
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu