Nimic nu trebuie

Pana cand am terminat facultatea asta a fost sloganul vietii mele: nu trebuie sa te trezesti dimineata, nu trebuie sa mergi la scoala, nu trebuie sa faci frumos, nu trebuie sa trebuiasca. Simpla impunere anuleaza valoarea de bun simt a oricarui act. Asta cred si acum, chiar daca nu cu aceeasi vehementa. Standardizarea sau constrangerea codurilor sociale dauneaza la creativ si diminueaza efortul propriu de judecata si decizie. Amoralitatea face abstractie de labirintul convenientelor dar nu si de verticalitatea individului, si de aceea are o amprenta mai autentica si mai puternica decat cumsecadenia.

Se apropie sfarsitul de an si inevitabil imi exercit aritmetica de sezon. Cum a fost 2010 fata de asteptari, fata de anii trecuti, in ansamblul celor 36 de ani din care doua treimi au fost necompromisi dupa norma proprie? A fost un an natang, comprimat la ambele capete de ger, umflat de umezeala si sugrumat in cateva locuri de crize volatile la mijloc. Un an de mamicenie, rutina si trebuinta, dar si un an de echilibru, exaltare si dezamagire in parti egale. S-au clarificat cateva prioritati, cu motivele si perspectivele lor. A fost un an bun ca orice an intreg.

Oare de ce spunem la multi ani cand ne raman din ce in ce mai putini!?

Brasov I

Dupa multe sughituri organizatorice si indoieli cvasiprofetice, la aproape trei ani de la ultima excursie transatlantica, ne-am imbarcat catre Romania cu asteptari minime. Mai ales eu, marcata de insuccesele precedente si manata de hormonul traditional de sarcina.

Asadar, am plecat tiptil sa nu ne simta virusii, vulcanii si baba Vanga, cea care a prezis inceputul celui de-al treilea razboi mondial in exact ziua calatoriei noastre, 11 noiembrie. Poate si din pricina oboselii dupa cele trei avioane, doua aeroporturi si doua masini de transfer de la aeroport la resedinta si invers, pe masura apropierii de Brasov am trait o emotie omonima cu numele dealului din centrul orasului, si anume tampa.

Toma a fost delicios de cuminte si intelegator cu constrangerile si discomfortul transportului aerian, in vreme ce bebele viitor a suportat si el relativ docil experienta in acvariul zburator. Daca cu Toma am zburat la Vail si am urcat cu telescaunul la Copper Mountain, de credeam ca o sa inghete embrionul de ger, pe bebele urmator l-am antrenat si mai abitir cu multiple decolari si aterizari, plus ozon din belsug in Poiana si la Trei Brazi.

Am regasit Brasovul mai frumos si mai viu decat il stiam, mai prietenos si cosmopolit decat ma asteptam si mai acasa ca oricand. Am socializat exponential, am povestit si ras bine, si-am facut planuri din belsug. In plus, in trei saptamani am avut tot atatea anotimpuri si zeci de bucurii marunte de savurat in trei. Mi-a fost atat de draga vacanta asta incat nici nu m-am sinchisit de raceala abuziva care m-a bantuit vreo saptamana. Am citit si-am fotografiat, am mers pe jos si cu autobuzul o multime, am mancat prajituri si n-am facut shopping ca n-am avut chef si nici nevoie. Insa nu au fost toate roz: majoritatea populatiei e acra si nerezonabila - de la doamna de 90 de ani care se crede trimisa de Dumnezeu sa hraneasca porumbeii, la soferul de autobuz care nu deschide toate usile ca il trage curentul si la lucratorul Lufthansa pe care il dau regulamentele afara din ghiseu cand nu i te pleci reverentios -, multe din cladirile vechi au murit in picioare, iar sistemul e naclait si ineficient ca o caracatita beata.

Cu toate astea, la intoarcerea in Des Moines, m-a lovit eterna dezamagire sora cu depresia: un mare gol, o lehamite moale, intr-un fel lasa, in altul nedumerita: ce caut eu in viata mea? :) Dincolo de facilul cotidian, ramane doar platitudinea unui tinut cumsecade, anost si mereu strain.

Vrabia din mana si cioara de pe gard

De cateva saptamani, planurile noastre de relocare par sa devina ceva mai solide, si pe masura ce lucrurile se precipita, ariciul de lumina din burtica loveste tot mai puternic. Astazi dimineata, am ajuns la concluzia ca el aude ceasul desteptator pe care eu il ignor pana cand mi se insinueaza in vis sub forma vreunei explozii sau a altei fapte zgomotoase. Asadar cred ca aude ceasul pentru ca brusc am o alarma miscacioasa in burtica, care anunta deloc sfios inceputul unei zile noi.

Cum ziceam, incepem sa luam in serios diverse variante si sa cantarim consecintele stiute si intuite ale mutarii la Brasov. Toata povestea asta care pluteste peste proiectul "ariciul de lumina" devine interesanta. Sunt multe variabile independente, multe piese in miscare si foarte multe intrebari. Dar am un sentiment de placuta confuzie imaginandu-ma din nou la munte.

Lumea la doi ani

De ceva vreme am o bănuială că apogeul înţelepciunii şi al mirării creatoare e pe undeva pe la doi ani. Pesemne că odată cu creşterea vocabularului şi stăpânirea subtilităţilor lui, inocenţa primelor construcţii vocale se pierde. De pildă, ieri am aflat că "iarba e murdară de frunze". Totul pare să evolueze cu atâta fluiditate şi firesc încât mă găsesc de multe ori, martor mut al unui miracol ale cărui dimensiuni nu le-am bănuit atunci când m-am hotărât să devin mamă. Ca atunci când, acum câteva zile, plimbându-ne pe potecă din spatele casei, Toma a venit şi s-a agăţat de câte un deget de-al meu şi de-al lui Ştefan, ca să ni le unească într-un tandru ţinut de mână.

La mulţi ani frumoşi puiului meu bun, cu ochi albaştri şi rotunzi ca două planete vieţuite de spiriduşi!

Jumatate de drum

Am ajuns la jumatatea sarcinii doi - mult mai relaxata decat prima data, desi ceva mai somnoroasa si o idee mai putin entuziasmata de perspectiva unei burti uriese.

Astazi am avut intalnirea tehnologica cu viitoare mica minune - 390g de energie vie, degetele si nasuc in vant, inima pulsand ritmic, toate in proportii corecte si pe grafic. De acum trebuie sa ne gandim la nume si la viata in patru.

Salisbury house

La multi ani!

Mie. N-am ajuns la ocean, dar nici la spital. Asa ca e win-win. No, it's not. Bummer... E un an nasol, as fi vrut sa stau in sertar (vorba unei prietene) si sa ies cand e soare si bine. Not my style.

Am implinit anii, am facut bilantul, a iesit cu minus (ca la criza), fac planul de inplusare si mergem in pas voios mai departe. Urasc plansul de mila. Tie insuti sau altora. Deci fapte, nu smiorcaieli! Fapte de inviorare, concerte si plimbari, reevaluari de prioritati, investitii si deadline-uri.

Anticipatie

N-am avut de peste un an vacanta si o astept pe cea care ar trebui sa inceapa vineri cu neincredere, ca atunci cand crezi ca daca te bucuri, obiectul bucuriei se strica. Deseara mergem la doctor sa vedem daca e amigdalita, raceala sau alergie. De cate ori exista cel mai mic pericol ca Toma sa sufere, mi se innoada stomacul, ma dor umerii si uit sa respir. Si ma fac vinovata de vini inchipuite de neasimilare a neputintei si dependentei. Ca nu stiu sa ma alint si sa ma subordonez maternitatii mioritice cu sacrificiile si intelesurile ei docil domestice. Ca il iubesc fara sa il sufoc si il inteleg fara sa-mi petrec tot timpul liber in preajma lui.
Sper sa vad oceanul, delfinii si pe Mickey Mouse in ochii lui curand.

In alta dezordine de idei sambata e ziua mea, care ma gaseste din nou frustrata, pe un continent nepotrivit, intr-o companie restransa si tensionata de ridicolele interactiuni soacra-nora (pretul intoarcerii in lumea celor mari conform protectiei sociale din America, cand cresa nu e o optiune). Nu e o cifra rotunda si din pacate bilantul ultimului an e destul de sarac in hohote de ras, trasariri de emotie si sinapse glorioase. Asa ca nu astept nici un cadou :|.

Ah, si se pare ca in februarie vom mai avea un baietel! Inca un ghem de energie!! :)

Copilarii de toamna

Scriu inconsecvent si incongruent. Cand ma bantuie muza ma scutur ca de un gand rau pentru ca nu-mi fac bine alunecarile introspective, nici macar virtuale. M-a lovit melancolia de septembrie si ca atare o sa rezulte un post prost; superficial, despre mila trecerii timpului.

iteraţie

Acum exact şapte ani, am renunţat la disperare. Disperarea 'a contemplativă şi filosofică a lui Cioran şi cea pământean-relativă a tic-tac-ului hormonal. Am împachetat toate logicile la poalele Pietrii Craiului, într-o noapte de Înviere. Să fim alături câtă vreme râdem mai mult decât plângem! Noi doi şi miniaturile noastre o să învingem nonsensul şi nimic nu o să ne tulbure egoismul îndrăgostirii. Am zis da.

Mi-e dor de scrabble, de munte, de medieval şi apartenenţă. Şi de mine când credeam cu putere în ceva!

Vulcanul si viata - aka veve :)

Dupa luni de autoconvingere si pregatire, mi-am luat inima-n dinti si am inchis bagajul. Sa las copacul din fata casei sa-si infloreasca siesi florile mov-ghemuite langa crengi. Si pe batranul stejar din spate sa plesneasca-n muguri de bucurie ca e singur acasa. Cu inima stransa ca mini-me-ul ar putea avea rau de inaltime, spatii inchise sau otite medii si instanee, ne-am legat centurile de siguranta pe randu' din stanga. Zbor bland si scurt in urma caruia Toma cu toate cele optaspe luni ale lui a adormit ca navetistii, cu capul in piept si buza rasfranta a dispret pentru tehnologia care invinge in-josu' (adica gravitatia, pe limba unui ungur din facultate).

La pre-boarding s-a napustit calamitatea-n terminalu' Lufthansei: piua intr-un hotel de trei stele si-una pitica, downtown Chicago. Unde am ajuns dupa o defilare haotica cu caruciorul ticsit cu treisprezece bagaje prin aeroport si una si mai spectaculoasa prin oras cu un shuttle sugubat. Dupa alte cateva ore de traducere a voucherelor in servicii de cazare si masa, si doua tigari nerusinate la o poveste cu un neamt ratacit prin lume fara bani si fara cauza, mi s-au recalibrat prioritatile: somn, apa si mancare rulz!

Am ajuns acasa si am plantat flori nerabdatoare (impatiens, pe limba lor inexacta) pe peluza din fata. Ma bucur de primavara si sper ca universul stie ce face.

Avatar versus Inglorious Basterds

Aseara a castigat Globu' de-aur (a lu' Tetelu' - pentru cunoscatori :) si a fost musai sa-l vedem. Sa inteleg de ce s-au sinucis, de ce au vomitat cei de rand si de ce s-a ofuscat Vaticanu'. Asa ca dupa ce am fugarit Toma catre mosu' Ene, am rupt ceata in doua pe coama argintie si ne-am pus ochelarii verzi-rosh. Si-am alunecat molusc in poveste :) Care a fost uimitoare, dar putea fi mai mare. Partea de fantasm si copaci cu fibra optica putea fi mai mare. Dupa cum  partea de bum-bum si G.I. Joe putea lipsi.

Pe-a lu' Tarantino l-am vazut cand s-a lansat, acum cateva luni bune, insa rosul infernal al steagurilor SS din teatrul evreiesc, rosul buzelor ei cand isi impusca admiratorul si calmul ingineresc al neamtului bat toate meduzele aerobe din filmul lui Cameron. Am zis.

2-10, 2-10 proba de microfon

Vorba lui Andries: "nu stiu unde se duc anii astia asa, probabil ca se-aduna si stau impreuna undeva". Sentiment de hamster implinit dand la pedale :) Adica s-a facut 2010.

Zilele trecute am vazut zigzaguri de caprioare pe zapada proaspata din curte iar astazi, spre seara s-au aratat doua caprite si doi iezi... Toma le-a ras prin geam, iar ele au adulmecat aerul umed si rece cu (r)egala curiozitate. Desi valul artic a trecut, e inca foarte frig, un ianuarie fara scrupule: doua furtuni de zapada, un viscol si zece zile cu maxime de -20C.

Am o mie de planuri pentru anul asta, dar mai mult decat orice vreau sa construiesc in jurul echilibrului fragil pe care il avem. M-am lamurit deja ca bucuriile simple atarna de starea de sanatate a tuturor, de la cel mai mic la cel mai mare, in ordinea asta. Asa ca mai hibernam putin, si-apoi scoatem iarasi nasul in lume sa ne cautam rostul si locul.