Câte șapte ani

Pe 1 iulie 2011 am aterizat în Otopeni cu doi copii și o duzină de bagaje. Când am intrat în spațiul aerian românesc stăteam la geam și îmi curgeau lacrimi de bucurie șuvoi. Oboseala, emoțiile celor trei zboruri și hormonii postpartum m-au înmuiat complet. Nu mă săturam privind fâșiile cultivate cu rapiță, porumb și grâu, ca un parchet de Gustav Klimt.

Şase ani de repatriere

Aseară, noi şi sute de alte umbrele colorate, am ţopăit în Piaţa Sfatului sub o ploaie cu tunete şi fulgere, la concertul Phoenix. Pentru două ore am simţit rock şi folclor autentic până în măduva copilăriei. În Braşov plouă de două zile şi spală temeinic fiecare arsură de pe străzi şi fiecare rană de pe trotuare. S-a făcut frig, dar de frig nu mă plâng pentru că aerul rece mi se pare mai respirabil şi mai curat.

Şapte ani în America (II)

Te întrebi mereu dacă să mai stai sau să pleci? Ești într-o relație toxică cu țara ta? Te-a înșelat și dezămagit peste putință de iertare dar tot nu te poți hotărâ dacă să o abandonezi sau să vă compromiteți reciproc până la capăt?

Angajații unei firme de relocări mi-au spus odată că după moarte și divorț, mutarea e a treia traumă psihologică majoră pe care o resimt pământenii. Dincolo de valoarea de promovare a afirmației, mutarea dintr-o țară în alta sigur nu este pentru toată lumea.

Octombrie 2005, Iowa style

Zilele trecute am rasfoit jurnalul de-acum noua ani si mi-am deslusit framantarile departarii de casa si ale neadaptarii. Am citit frenezia Adei din primele saptamani de autoexil si cred cu totul ca fiecare isi traieste povestea in alt fel, in acord cu coordonatele, structura si dinamica lui sufleteasca.

Clavicula la om

A trecut si noaptea de Sanziene si luna noua prin Rac si ziua Americii. Mi-a mai murit un unchi. Imprevizibil, dar de asteptat, ca toate sinuciderile lente. Era foarte sensibil, alcoolic si tanar. Acum nu mai e nimic. Happy belated birthday, America!

Aftermath

Săptămâna trecută nu a fost chiar atât de roz pe cât am pictat-o sau precum mi-am dorit-o. Pentru că nu ne dezminţim (încă), ne-am îmbolnăvit din nou toţi trei, în grade diferite febră, dureri de cap şi gât, muci şi tuse. Şi cum ei s-au bazat pe mine şi nu i-am putut dezamăgi, (aproape că) i-am reparat cu ceaiuri, aerosoli, incantaţii, siropuri şi multe pupături. Nota de plată: nesomn, zombeala şi viroză mai straşnică la mine.

Nustiucui

Cam aşa mi-a fost de haos într-o Americă nebună, atunci când învăţam să scriu despre noi. Într-o joi, 21 iulie, 2005. Că tot a fost grindină ca-n midwest.

***

Vară toridă împărţită între hai să ne trezim şi hai să ne culcăm, cât e de cald şi cât e de câmpie, cât e de mare cerul şi cât e de departe departele.

Fericirea se desenează cu degetul pe un geam aburit de autobuz, suspinând deja de dorul ultimului zâmbet şubred agăţat între iris şi colţul gurii. Hmm.

În locul fără poezie, fără timp, fără să ne aparţinem altfel decât în măsură abandonării reciproce. Restul e monoton şi mărginit, ca o funcţie despre predictibil.

Odată rostite, cuvintele înseamnă de cele mai multe ori altceva; dar cum să le trimiţi altfel decât dezbrăcate de argintul subţire care le înveleşte când sunt virgine? Şi astfel, din perfecte devin răutăcioase, sparte, mototolite încercări de comunicare.

N-am cu cine să mă joc de-a frumosul, de-a liniştea, de-a neliniştea, de-a v-aţi-întoarcerea, de-a dorul multiplicat cu fiecare fotografie…

Stiucine, dar nustiudece

Numerologia mutarii

Ne-am mutat iar. Sau in sfarsit. Adica definitiv. Deocamdata.

Una din carierele mele posibile ar fi de consultant in constructii, remodelari, impachetari, mutari and stuff. De cand iau decizii in nume propriu m-am mutat de minim douazece de ori, intre orase, tari si continente. Stiu exact cum se deruleaza si cat dureaza planificarea, impachetarea, caratul, despachetatul, aranjatul. Cincizeci si trei de cutii mari, vreo zece mici si cateva piese usoare de mobilier: atat am inventariat la ultimul efort. Si pentru ca avem oarece experienta ne-a luat fix trei zile sa punem casa in spinarea melcului si sa o trecem strada. Caci da, de data asta am mutat gospodaria doar doispe numere mai la deal.

Zece motive pentru care am traversat Atlanticul

...în sens invers. Sau cum a murit visul meu american în faşă.

Mi-a expirat green cardul pe 1 iulie şi au expirat şi toate posibilităţile de a-l prelungi. A supravieţuit doi ani legal în afara graniţelor unde e util şi ăsta e un record în sine (există o procedură complicată de a-l face util mai mult de şase luni). N-am simţit nici un regret. Sincer. Dar să îi dedic un "top ten" motive pentru care l-am abandonat pot. Măcar atât pot să fac în memoria lui dacă tot l-am sedus (pe bani buni plătiţi unui avocat obscur pe care nu l-am întâlnit niciodată personal) şi abandonat fără scrupule.

Un an de-acasa

Patru anotimpuri de readapatare. Care s-au succedat (oare asta vine de la succeeded?!) relativ firesc: o vara fara ploi si fara pulovere la noua seara pe terase (fapt curios pentru Brasov), o toamna lunga, cu carnaval si lampioane de st Martin, o iarna cu multa zapada si multi virusi urmata de o primavara alene, blanda si luminoasa.

Transhumanta transantlantica

Iunie a fost o luna nebuna cu impachetat, triat, etichetat, eliberat, deliberat etc. Ultima saptamana a atins apogeul haosului pentru ca am vandut absolut toata mobila si in fiecare zi au venit unii si altii sa incarce chilipirurile. Cel mai haios a fost garage sale-ul pe care ni-l propusesem intre zece dimineata si patru dupa-amiaza, dar am fost treziti de o cucoana insistenta la opt fara un sfert, care statea indignata in usa in fata pijamalelor lui Stefan cu un mare "si eu ce fac acum - semn de intrebare" pe fata. Desi ma temeam ca "nu stiu-ul" sec o va dezarma, a venit din nou la noua, si a cumparat un sfert din articolele pe care apucasem sa le scoatem in garaj. Au urmat atat de multi pana la ora la care trebuia sa ridicam usa, incat ramasesem fara "marfa". Vecini si necunoscuti deopotriva s-au bucurat de maruntisurile care ne-ar fi stricat altminteri algoritmul celor cincizeci de cutii.

Atat socotisem ca vor incape in spatiul stramt lasat de mashi albu in containerul mic. Haine, jucarii si carti. Miercuri a venit containerul si au inceput incarcarea cutiilor. Le-am numerotat si descris pe fiecare intr-un inventar amator. Din pacate nu toate lucrurile erau in cutii in ziua in care ne-am mutat. Am pus totul claie peste gramada pe ultima suta de metri si ce-a ramas dupa plecarea tirului am aruncat sau am incercat sa ingramadim in bagajele de cala. Demers destul de ambitios si nebunesc pentru care am cumparat doua genti uriase, un cantar si am epuizat cele nici doua zile rezervate la hotel. Apoi am dramuit cele apriori desemnate indispensabile dimpreuna cu ramasitele fortuite in cele zece bagaje apeland la toate principiile optimizarii.

Ziua Z - ultimele retusuri, o programare la salon ratata, ultimele pachete ridicate chiar din mana postasului in drum spre aeroport, check in cu peripetii ca Andrei e singurul cetatean pur american, adica nu e si roman inca, si nu poate pleca fara bilet de intoarcere deoarece are nevoie de viza. Odata plecate bagajele monstru pe banda rulanta am respirat usurati ca macar de grija lor am scapat pentru o vreme. Urmatorul hop a fost la controlul de securitate: scoate copiii din carucioare, descalta-te, scoate cele patru calculatoare, lichidele, biletele, pasapoartele, cureaua, ceasul si lanturile de la gat. Si inca o data pe repede inapoi: pune copii in carucioare, laptopurile, lichidele, curelele, lanturile, etc. Repede-repede nu cumva sa intarziem la imbarcare (pe barca cu aripi), pana cand constatam ca primul zbor are o intarziere suficient de mare incat sa ratam legatura din Minneapolis. Renuntam la oferta de a petrece o noapte la hotel in Twin City, si la ridicare bagajelor de care ne credeam scapati, si decidem sa traversam in schimb aeroportul de escala pe diagonala in timp record. Cursa carucioarelor si a rucsacilor indaratnici a fost o reusita pana la urma, nu atat datorita performantele noastre atletice cat pentru ca aproape jumatate din pasagerii avionului intarziat aveau aceeasi destinatie. Asadar, ne-am instalat in transatlantic instantaneu si manati de furtunile violente de pe aleea tornadelor, am purces catre casa. A fost un zbor lin, cu exceptia catorva turbulente care au creat panica la traversarea norilor, despre care Toma s-a exprimat senin cum ca "era sa cadem cu avionul" (dar desigur ne-am fi ridicat si-am fi mers mai departe cum face el la locul de joaca) si pasagerii au facut "aaaaaahhh".

Ultimul segment a fost si cel mai placut - am schimbat izul de navetism aerian american cu o mostra modesta de batran continent zalud: mai mult spatiu, sandviciuri mai bune, bauturi gratis pe zbor regional si in general mai putine zambete tampe. Pauza de voie:

Am ajuns la terminalul nou, asa incat tranzitia la balcanism s-a facut cu blandete. Recuperarea bagajelor a durat mai mult decat am fi vrut dar au sosit toate in ciuda timpului strans de imbarcare din state. Drumul cu masina mi-a creat acelasi sentiment ca de fiecare data: odata aparuti muntii s-a facut liniste!

Începutul sfârşitului

Am început să împachetăm. Asta merge cu vaporul, asta cu valiza, asta vindem, asta merge la Goodwill. Criteriile sunt aleatorii, instinctuale, uneori ridicole. Negociez cu mine însămi fiecare obiect. Un demers epuizant, în care cedez de cele mai multe ori. Cărţile, pantofii şi jucăriile au prioritate. Maşina albă, fidela mea maşină de zăpadă, de furtuni şi de fugit prin lume cu muzica la maxim, se opune ca un leit motiv tuturor celorlate bunuri. E de vânzare, dar nimeni nu pare să o iubească atât de mult cum o iubesc eu şi după ultima evaluare rămâne cu noi.

Metri cubi, kilograme, regulamente de import şi alte considerente mercantile. Zilele trec cu zgomot, ca tornada lui Dorothy, îndepărtându-ne de Oz.

Sapte ani in America (I)

Aseară am luat bilete. One-way tickets. Încă pare ireal dar schimbăm capitolul: am vândut casa, împachetăm și aterizăm în Brașov pe 2 iulie - impropriu spus, de vreme ce aeroportul e încă o himeră, dar starea de spirit în care ne aflăm suportă o metaforă.

Vrabia din mana si cioara de pe gard

De cateva saptamani, planurile noastre de relocare par sa devina ceva mai solide, si pe masura ce lucrurile se precipita, ariciul de lumina din burtica loveste tot mai puternic. Astazi dimineata, am ajuns la concluzia ca el aude ceasul desteptator pe care eu il ignor pana cand mi se insinueaza in vis sub forma vreunei explozii sau a altei fapte zgomotoase. Asadar cred ca aude ceasul pentru ca brusc am o alarma miscacioasa in burtica, care anunta deloc sfios inceputul unei zile noi.

Cum ziceam, incepem sa luam in serios diverse variante si sa cantarim consecintele stiute si intuite ale mutarii la Brasov. Toata povestea asta care pluteste peste proiectul "ariciul de lumina" devine interesanta. Sunt multe variabile independente, multe piese in miscare si foarte multe intrebari. Dar am un sentiment de placuta confuzie imaginandu-ma din nou la munte.

Acasa?

Nu stiu altii cu sunt.... dar pentru mine, viata in America are ceva din calitatile curative si introspective ale inchisorilor politice. In lipsa grijilor cotidiene, pe care sistemul le-a redus la absurd, inventez crize mici, de apartament, pe care le gestionez cu migala intre doua sesiuni de shopping.

Cu cat merge totul mai bine, cu atat devine mai acuta problema existentiala in cauza. Inteleg ca face parte din natura balcanica, latura mioritica. Mai nou ma bantuie ideea de acasa si cum definim aceasta notiune capricioasa asa incat sa serveasca confortului sufletesc. A devenit o tema clasica pe care o asociez cu "mid-life crisis", depresia de toamna, fenomenul de incalzire globala, precedat nefiresc de mica glaciatiune, si alte evenimente necontrolabile.

Cum se face ca in ciuda normalitatii dimprejur, a spatiului zen din cea mai mica casa de pe cea mai frumoasa strada, in ciuda oricarui argument decent, continui sa zac inerta pe canapea evocand imagini idilice cu discutii fara concluzii de pe terase obscure din Brasov? E ca o relatie toxica, in care baiatul cumsecade, onest, muncitor, manierat si iubitor, pierde invariabil in favoarea golanului cu texte frumoase dar fara acoperire. Mare "doamna" si geografia asta!

Curcubeu

La început a fost cuvântul. Care? Cuvântul "care".
Emoția și frivolitatea primului post. Cum să mototolesc și să arunc la coș nenumărate ghemotoace de unu și zero care nu se ridică la standardele neomolagate ale unui prim post digerabil?