Şase ani de repatriere

Aseară, noi şi sute de alte umbrele colorate, am ţopăit în Piaţa Sfatului sub o ploaie cu tunete şi fulgere, la concertul Phoenix. Pentru două ore am simţit rock şi folclor autentic până în măduva copilăriei. În Braşov plouă de două zile şi spală temeinic fiecare arsură de pe străzi şi fiecare rană de pe trotuare. S-a făcut frig, dar de frig nu mă plâng pentru că aerul rece mi se pare mai respirabil şi mai curat.

Ce (să nu) faci cu o zi înainte să naşti

Căutând zilele trecute un document în vraful de mesaje electronice, am dat peste un to do list trimis consortului cu o zi înainte de a naşte şi am retrăit întreaga zarvă adăpostită  în lobul frontal.

În loc să visez tihnit la prima întâlnire din viaţă aerobă cu mezinul, făceam planuri de detaliu pentru o strămutare seamless. Redau mai jos lista pentru mine, pentru zilele în care ne simţim copleşiţi.

Şapte ani în America (II)

Te întrebi mereu dacă să mai stai sau să pleci? Ești într-o relație toxică cu țara ta? Te-a înșelat și dezămagit peste putință de iertare dar tot nu te poți hotărâ dacă să o abandonezi sau să vă compromiteți reciproc până la capăt?

Angajații unei firme de relocări mi-au spus odată că după moarte și divorț, mutarea e a treia traumă psihologică majoră pe care o resimt pământenii. Dincolo de valoarea de promovare a afirmației, mutarea dintr-o țară în alta sigur nu este pentru toată lumea.

Numerologia mutarii

Ne-am mutat iar. Sau in sfarsit. Adica definitiv. Deocamdata.

Una din carierele mele posibile ar fi de consultant in constructii, remodelari, impachetari, mutari and stuff. De cand iau decizii in nume propriu m-am mutat de minim douazece de ori, intre orase, tari si continente. Stiu exact cum se deruleaza si cat dureaza planificarea, impachetarea, caratul, despachetatul, aranjatul. Cincizeci si trei de cutii mari, vreo zece mici si cateva piese usoare de mobilier: atat am inventariat la ultimul efort. Si pentru ca avem oarece experienta ne-a luat fix trei zile sa punem casa in spinarea melcului si sa o trecem strada. Caci da, de data asta am mutat gospodaria doar doispe numere mai la deal.

Zece motive pentru care am traversat Atlanticul

...în sens invers. Sau cum a murit visul meu american în faşă.

Mi-a expirat green cardul pe 1 iulie şi au expirat şi toate posibilităţile de a-l prelungi. A supravieţuit doi ani legal în afara graniţelor unde e util şi ăsta e un record în sine (există o procedură complicată de a-l face util mai mult de şase luni). N-am simţit nici un regret. Sincer. Dar să îi dedic un "top ten" motive pentru care l-am abandonat pot. Măcar atât pot să fac în memoria lui dacă tot l-am sedus (pe bani buni plătiţi unui avocat obscur pe care nu l-am întâlnit niciodată personal) şi abandonat fără scrupule.

Un an de-acasa

Patru anotimpuri de readapatare. Care s-au succedat (oare asta vine de la succeeded?!) relativ firesc: o vara fara ploi si fara pulovere la noua seara pe terase (fapt curios pentru Brasov), o toamna lunga, cu carnaval si lampioane de st Martin, o iarna cu multa zapada si multi virusi urmata de o primavara alene, blanda si luminoasa.

Transhumanta transantlantica

Iunie a fost o luna nebuna cu impachetat, triat, etichetat, eliberat, deliberat etc. Ultima saptamana a atins apogeul haosului pentru ca am vandut absolut toata mobila si in fiecare zi au venit unii si altii sa incarce chilipirurile. Cel mai haios a fost garage sale-ul pe care ni-l propusesem intre zece dimineata si patru dupa-amiaza, dar am fost treziti de o cucoana insistenta la opt fara un sfert, care statea indignata in usa in fata pijamalelor lui Stefan cu un mare "si eu ce fac acum - semn de intrebare" pe fata. Desi ma temeam ca "nu stiu-ul" sec o va dezarma, a venit din nou la noua, si a cumparat un sfert din articolele pe care apucasem sa le scoatem in garaj. Au urmat atat de multi pana la ora la care trebuia sa ridicam usa, incat ramasesem fara "marfa". Vecini si necunoscuti deopotriva s-au bucurat de maruntisurile care ne-ar fi stricat altminteri algoritmul celor cincizeci de cutii.

Atat socotisem ca vor incape in spatiul stramt lasat de mashi albu in containerul mic. Haine, jucarii si carti. Miercuri a venit containerul si au inceput incarcarea cutiilor. Le-am numerotat si descris pe fiecare intr-un inventar amator. Din pacate nu toate lucrurile erau in cutii in ziua in care ne-am mutat. Am pus totul claie peste gramada pe ultima suta de metri si ce-a ramas dupa plecarea tirului am aruncat sau am incercat sa ingramadim in bagajele de cala. Demers destul de ambitios si nebunesc pentru care am cumparat doua genti uriase, un cantar si am epuizat cele nici doua zile rezervate la hotel. Apoi am dramuit cele apriori desemnate indispensabile dimpreuna cu ramasitele fortuite in cele zece bagaje apeland la toate principiile optimizarii.

Ziua Z - ultimele retusuri, o programare la salon ratata, ultimele pachete ridicate chiar din mana postasului in drum spre aeroport, check in cu peripetii ca Andrei e singurul cetatean pur american, adica nu e si roman inca, si nu poate pleca fara bilet de intoarcere deoarece are nevoie de viza. Odata plecate bagajele monstru pe banda rulanta am respirat usurati ca macar de grija lor am scapat pentru o vreme. Urmatorul hop a fost la controlul de securitate: scoate copiii din carucioare, descalta-te, scoate cele patru calculatoare, lichidele, biletele, pasapoartele, cureaua, ceasul si lanturile de la gat. Si inca o data pe repede inapoi: pune copii in carucioare, laptopurile, lichidele, curelele, lanturile, etc. Repede-repede nu cumva sa intarziem la imbarcare (pe barca cu aripi), pana cand constatam ca primul zbor are o intarziere suficient de mare incat sa ratam legatura din Minneapolis. Renuntam la oferta de a petrece o noapte la hotel in Twin City, si la ridicare bagajelor de care ne credeam scapati, si decidem sa traversam in schimb aeroportul de escala pe diagonala in timp record. Cursa carucioarelor si a rucsacilor indaratnici a fost o reusita pana la urma, nu atat datorita performantele noastre atletice cat pentru ca aproape jumatate din pasagerii avionului intarziat aveau aceeasi destinatie. Asadar, ne-am instalat in transatlantic instantaneu si manati de furtunile violente de pe aleea tornadelor, am purces catre casa. A fost un zbor lin, cu exceptia catorva turbulente care au creat panica la traversarea norilor, despre care Toma s-a exprimat senin cum ca "era sa cadem cu avionul" (dar desigur ne-am fi ridicat si-am fi mers mai departe cum face el la locul de joaca) si pasagerii au facut "aaaaaahhh".

Ultimul segment a fost si cel mai placut - am schimbat izul de navetism aerian american cu o mostra modesta de batran continent zalud: mai mult spatiu, sandviciuri mai bune, bauturi gratis pe zbor regional si in general mai putine zambete tampe. Pauza de voie:

Am ajuns la terminalul nou, asa incat tranzitia la balcanism s-a facut cu blandete. Recuperarea bagajelor a durat mai mult decat am fi vrut dar au sosit toate in ciuda timpului strans de imbarcare din state. Drumul cu masina mi-a creat acelasi sentiment ca de fiecare data: odata aparuti muntii s-a facut liniste!

Începutul sfârşitului

Am început să împachetăm. Asta merge cu vaporul, asta cu valiza, asta vindem, asta merge la Goodwill. Criteriile sunt aleatorii, instinctuale, uneori ridicole. Negociez cu mine însămi fiecare obiect. Un demers epuizant, în care cedez de cele mai multe ori. Cărţile, pantofii şi jucăriile au prioritate. Maşina albă, fidela mea maşină de zăpadă, de furtuni şi de fugit prin lume cu muzica la maxim, se opune ca un leit motiv tuturor celorlate bunuri. E de vânzare, dar nimeni nu pare să o iubească atât de mult cum o iubesc eu şi după ultima evaluare rămâne cu noi.

Metri cubi, kilograme, regulamente de import şi alte considerente mercantile. Zilele trec cu zgomot, ca tornada lui Dorothy, îndepărtându-ne de Oz.