Zece motive pentru care am traversat Atlanticul

...în sens invers. Sau cum a murit visul meu american în faşă.

Mi-a expirat green cardul pe 1 iulie şi au expirat şi toate posibilităţile de a-l prelungi. A supravieţuit doi ani legal în afara graniţelor unde e util şi ăsta e un record în sine (există o procedură complicată de a-l face util mai mult de şase luni). N-am simţit nici un regret. Sincer. Dar să îi dedic un "top ten" motive pentru care l-am abandonat pot. Măcar atât pot să fac în memoria lui dacă tot l-am sedus (pe bani buni plătiţi unui avocat obscur pe care nu l-am întâlnit niciodată personal) şi abandonat fără scrupule.

De ce-am plătit dacă nu l-am vrut? Pentru că sunt de părere că e bine să ai opţiuni. Chiar dacă nu le exerciţi, te fac cumva să te simţi mai stăpân pe situaţie, şi în cazul meu, confortul a costat. Residence cardul cum îi spune lui de fapt va sfârşi fie predat ambasadei (cică aşa s-ar cuveni legal), fie îngropat în spatele casei, după cum îmi va fi inspiraţia când voi da de el prin sertarul cu mărunţişuri.

Aşadar, după şapte ani prosperi, de viaţă bună, cu un viitor de succes previzibil, am ales calea mai puţin bătută a repatrierii. "De ce?" mă întreabă medicul de familie, preotul, educatoarea, chiar şi prietenii, deşi au trecut doi ani şi eu însămi nu par deloc îngrijorată de alegerea pe care am făcut-o.

Iată mai jos motivele care lămuresc definitiv fapta: probabil una dintre cele mai sănătoase şi simple decizii pe care le-am luat. Ele sunt cumplit de subiective, aşa cum şi trebuie să fie:

1. Familie: soră, părinţi, bunici, mătuşi, unchi şi alte rude. Mulţi, gălăgioşi, prietenoşi sau ostili, alţii n-am aşa că îi iubesc pe ăştia că sunt nenegociabili.

2. Prieteni, mai ales cei cu copii, cu aceleaşi dileme, răceli şi serbări, tantrums şi zile de naştere cu clovn şi picturi pe obraz. Şi pe ei îi iubesc cu bune şi rele că mă pot oglindi onest în ochii şi caracterul lor. Nu i-aş da pe o lume, fie ea şi Nouă. Am avut prieteni şi acolo, însă regulile de socializare erau mai stranii. N-am să va plictisesc cu prea multe detalii tehnice dar dacă nu pătrunzi tainele fotbalului american cu tot cu tailgate-ul aferent sau al baseball-ului, rămân relativ puţine subiecte de dezbătut.

3. Climă, vremea numai bună de plimbat, visat, stat în drum. Ploaie mocănească, cer mic, stele puricoase pe coama Tâmpei. Asta în contrast cu tornade, umiditate şi căldură excesive sau ierni lungi, cu furtuni de gheaţă şi alte enormităţi climaterice. E drept că America e mare şi undeva pe harta ei trebuie să fie şi locuri mai blânde, dar nu mi-am propus să o cutreier cu barometrul într-o mâna şi ansa energetică (pentru bun augur) în cealaltă.

4. Munţi şi mare, la patru ore distanţă-ntre ele. Priceless. Again, de-astea sunt şi în California, but... the housing market is prohibitive over there :)

5. Brânză, roşii, slănină, ţuică [viezure, mazăre, ied] - patetisme culinare pe care americanii care m-au întrebat dacă telemeaua mea are zahăr n-au cum să le înţeleagă. Dar voi da, iar dacă nu, mergeţi şi mâncaţi o luna în state. Acolo am avut un sentiment greu de povestit: mă plictiseam mâncând, mă plictisea mâncarea. Şi aici ar fi existat soluţii, de la farmers market până la grădinărit pe cont propriu. Dar dacă vorbim de medie, cam asta e realitatea: papilele mi-au fost iremediabil trădate!

6. Mioriţa - oaia însăşi, nătângă, compromisă dar seducătoare nonetheless. Într-atât încât până şi ciobanului i-a căzut cu tronc. Asta e greu de dezvoltat. Diferenţele culturale între cele două ţări şi popoare sunt: în România nu ar funcţiona ever un four-way stop (o intersecţie la care toată lumea opreşte şi cine a ajuns primul pleacă primul, sau un soi de giratoriu rudimentar), iar în America "mioriţa" e mai mult decât misterioasă, e absurdă de-a binelea. Mai ales dacă e tradusă cu google translate.

7. Walking instead of shopping - asta e un mare plus şi un minuscul minus. Greu de imaginat că m-am săturat de atâta shopping, de opulenţă şi abundenţă, dar da, când nu ai mai nimic altceva de făcut, când vremea de afară e atât de acră încât you'd rather be indoor, tot ce îţi rămâne de făcut e shop til you drop. Şi pen'că life is short and then you die, la un moment dat parcă ţi-ai dezlipi nasul de vitrină şi ţi l-ai muta într-o pădure cu aer bio. Micul minus e că shoppingul la Braşov e nonsense total, dar poate că aşa ar trebui să fie. [LE - între timp am primit mall, aşa că s-a rezolvat orice inconvenient]

8. Sentimentul de apartenenţă - l-am avut pe ăla de comunitate, de voluntariat la schimb, foarte bune şi ele de altfel, dar pe cel de "please hug me just because", nu. But maybe it's just me.

9. Ritmul vieţii, dezordinea, flexibilitatea şi tot comportamentul asta imposibil de normat care în parte fac viaţa mai grea, dar o salvează de steril. Aici puteţi să daţi cu roşii, mai ales în câte-o zi de stat la cozi şi închis ghişeu în nas, dar ce să fac, dacă chiar cred că mersul pe o cărare mai largă e mai fun decât mersul din pătrăţel în pătrăţel ca la Piticot?

10. Nu mai aveam nimic de demonstrat. Cred că n-am avut de la bun început, dar dacă tot mă aflam acolo mi-am făcut de lucru cu una altă până mi-am dat seama că mă învârt în cercuri. Chiar dacă înalte, tot închise şi incongruente cu sufletul meu.

Disclaimer: ştiam de când am plecat că nu vreau să rămân, adică am avut un plan măiastru de a-mi pune beţe în roată obişnuirii cu noua ţară. Cred că dacă pleci cu gândul că altă alternativă nu e, ajută!