Nu am mai călătorit cu trenul de o veșnicie, ce-i drept o veșnicie mică, de douăzeci de ani. Port negru pentru că îmi imaginez că mă îndrept către înmormântarea mamei.
Trenul are ceva liniștitor, o cadență molcomă ca un leagăn. Aici, Valea Prahovei cu verde de vară. În zare, Colții Morarului înțeapă nori de furtună.
Psihologie, psihoterapie și alte povestiri
sâmbătă, 27 ianuarie 2024
marți, 23 ianuarie 2024
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Cum ar fi dacă temerile tale cele mai profunde, comportamentele tale distructive sau eșecurile constante nu ți-ar aparține cu adevărat, ci a... -
Între două luni pline, am îndesat în cele patru cămări ale apartamentului cardiac tot ce am găsit strălucitor în jur. Aproape fără discernăm...
