Repetiție pentru liniște

Nu am mai călătorit cu trenul de o veșnicie, ce-i drept o veșnicie mică, de douăzeci de ani. Port negru pentru că îmi imaginez că mă îndrept către înmormântarea mamei.

Trenul are ceva liniștitor, o cadență molcomă ca un leagăn. Aici, Valea Prahovei cu verde de vară. În zare, Colții Morarului înțeapă nori de furtună.

Astăzi e Ziua Americii și green cardul meu a expirat de câteva zile. Anticipasem că vor fi suficienți 2-3 de ani să ne hotărâm cu privire la repatriere iar mama să se fi vindecat sau să fi obosit să lupte cu sine, cu boala și cu lumea. Trecerea noastră prin aceste locuri e atât de subtilă, abia dacă zgârie sensul și înțelesul întregului.

Am trecut printr-o gară măruntă, cu găini pe peron. Zgomotul și mirosul vieții. Atașament, egoism și durere drept consecință. Tunelul prin munte, între două văi. Bezna și capătul. Flash-back-uri.

Și macii, brusturele și iasomia de pe margine, în timp ce mama vomită sânge neînchegat și primește sângele altui muritor dintr-o pungă.

Astăzi m-a prins ploaia și m-am bucurat de prospețimea ei. Înainte de asta am avut sentimentul că sunt în toți oamenii, că sunt fluidă și că mama sunt eu. Sunt mama, eu și fiica mea neîntâmplată, deodată.

Viața e o funcție injectivă dacă ai noroc. Ce repede trece timpul dintre două gări [am uitat cartea acasă, așa că îmi scriu una].

Când alergam pe muchia suicidului, mama mi-a spus că nu se moare așa ușor și uite că acum văd că așa e. Cum se moare? Greu? În durere? Într-o frică vlăguită de scurgerea nisipului din clepsidra personală.

Mi-e foame. Am ajuns sub crucea de pe Caraiman, unde am dormit cu o pânză de cort între mine și stele.

Scriu pentru că îmi este frică. Vomit gânduri necoagulate. Mi-am luat două haine negre din dulap. Și o bere din frigider. Îmi e și foame și frică.

Nu fumați, că am poliția în tren, a țipat nașul dintre vagoane. Chiar așa, sper să nu fumez. Viața e ca banda lui Moebius în fractal. E frig în tren.

Trei câini, patru stâlpi, o pisică, Sinaia. Aici am petrecut verile din 1994 și 95 și 96, cu un băiat deșirat, blând ca un pansament cu dezinfectant. Mama avea atunci vârsta mea de acum. 

Niciun covrig. Viața e bună și nu are absolut niciun sens. Bălăriile de pe marginea drumului țâșnesc către mine, psihedelic. Nu, încă nu am băut berea și nici nu am mâncat. Omul se deteriorează pentru că nu e făcut temeinic. E făcut din sentimente și oscilații și turbulențe.

Deja au cules grâul și în loc au crescut rotocoale mari de paie. Și lanuri de floarea soarelui jumătate adormite. Unde mă duc, unde mergem cu toții? Tocmai stabilisem că nu există vector.

Din când în când, ochii mi se îneacă în lacrimi. Ca o supapă care dă rateuri. Am vorbit cu tata, o să vină și el. Oare și-ar cere iertare? Speră să ajung la timp.

Se întunecă, am ieșit de mult dintre munți. S-a făcut plat și apatic. Noaptea cea mai lungă nu este în decembrie, ci la sfârșitul vieții.

Bunica e tristă. Am ajuns, sunt obosită. Și drumul abia începe pentru noi, cei cu ochii în lacrimi de la reanimare. Mama moare și tot acum se naște un băiețel și poate că sufletul mamei s-ar putea muta în el. Pasul înăuntrul și în afara vieții pare un travaliu cu sens dublu.

Plouă. Mă consolez cu gândul că dincolo nu e durere, doar liniște, un mare calmant. Un perete de granit de pe umerii ei se topește încet, sub fiecare picătură de sânge, sub fiecare picătură de ploaie.

Te iubesc, mama, aici și dincolo. Sper că nu te-am dezamăgit niciodată, iar dacă da, te rog să mă ierți.

*

Sunt în tren din nou. Mama trebuie că este o pisică cu 9 vieți. Când nimeni nu i-a dat nicio șansă,  când tot sângele i-a fost înlocuit, când totul părea pierdut, a semnat să plece de la terapie intensivă în salon, fără putere, abia împărtășită, palidă și foarte rece. Omul, dat sieși pe propria sa răspundere, și-a stabilizat tensiunea și pulsul și oxigenul. 

Nu privește realitatea în ochi. Imediat ce a găsit putere a zis că trebuie să pună geamuri noi în apartament, înainte să vină iarna. I-am propus o excursie la Paris în schimb și mi-a zâmbit neîncrezătoare. Câtă vreme a stat la reanimare, au murit doi oameni în prima zi și trei în a doua, i-am văzut plecând cu cearșaful peste chip.

Dacă te-am dezamăgit cu ceva, te rog să mă ierți, îi spun cu voce tare.

Voi, cel mai puțin. 

Puțin să ne ierți. Îți mulțumesc că mi-ai dat ochii albaștri, i-am dat și eu mai departe.

Mama nu a murit atunci, s-a întremat și a pus termopane. Și înainte să vină iarna, sângele ei s-a mai răzvrătit o dată și nu s-a opus morții, ci l-a lăsat pe tot să curgă. Am vândut imediat apartamentul cu termopanele proaspăt instalate și cu el, m-am înstrăinat de toată copilăria mea imperfectă.

duminică, 7 iulie 2013