Ultimul capitol

Precum apusurile fotografiate, unele povești sunt atât de frumoase încât dacă le scrii, le răpești ceva din aerul strălucitor în care există. Le demistifici. Orele se comprimă în minute, secundele se lungesc ca un melc pe o frunză încovoiată de gravitație. Așa se face că nu mai știi nici câți ani ai, nici unde te afli. Timpul devine curb, un evantai delicat, și două zile pot părea cât o vacanță de vară.

Ani mulți, ani muți

Nu cu mult timp în urmă am redeschis cele două caiete negre și i-am citit până la capăt exercițiile de introspecție și sfâșietorul jurnal de exil din Italia. Multă neliniște, dubiu, victimizare, ură, judecată, fugă și frică, neiubire, multă suferință și răzbunare.

Douăzeci și cinci de secunde

Dintre concursurile de alergare la care îmi propun să particip în fiecare an, două sunt foarte importante pentru mine: cel din mai de la Moieciu și cel din septembrie din Ciucaș. Ambele au câte o poveste frumoasă în spate, amintiri și oameni de care mă simt legată. Sunt un fel de borne ale sezonului de alergare - între ele se întinde vara lungă și leneșă, cu jogging de-a lungul mării, sub soarele ca aurul topit.