Douăzeci și cinci de secunde

Dintre concursurile de alergare la care îmi propun să particip în fiecare an, două sunt foarte importante pentru mine: cel din mai de la Moieciu și cel din septembrie din Ciucaș. Ambele au câte o poveste frumoasă în spate, amintiri și oameni de care mă simt legată. Sunt un fel de borne ale sezonului de alergare - între ele se întinde vara lungă și leneșă, cu jogging de-a lungul mării, sub soarele ca aurul topit.

Anul acesta au fost două starturi. Primii au plecat alergătorii cei mai buni, pe care i-am urmat la o jumătate de oră. Pentru că timpul estimat era pe muchia de departajare, am plecat chiar din față. E un sentiment foarte plăcut să iei startul din linia întâi.

Am plecat în forță, mai repede decât alerg în mod normal și mi-am căutat ritmul până la intrarea pe forestier. Am alternat distanțe scurte de mers cu alergarea.

start, km 1

Cu o seară înainte am revăzut timpii de anul trecut și mi-am propus să parcurg segmentele într-un interval anume astfel încât să termin cursa sub două ore. Pe prima urcare am depășit câțiva alergători și până la Mândru eram în grafic. De acolo am mai urcat câteva sute de metri în pas decent până la poteca desfundată de unde începe o coborâre foarte placută.

Padina Largă, km 7

La intrarea în Padina Largă am început să simt gambele încordate, nedureroase dar tensionate și arcuite, gata să se blocheze în crampe debilitante. Am încercat să le întind din mers, să le masez și în cele din urmă să le ignor. Aș fi putut să insist mai mult, dar mi-a fost frică de durere și am încetinit. Până la școala din Fundata am mers, șchiopătat și alergat câte puțin. Am băut cola, am luat câțiva biscuiți și două felii de portocală; cu biscuiții m-am înecat și i-am lăsat vrăbiilor. 

Coborârea printre casele din Fundata a mers repede, în alergare, cu dezmorțire și stabilizare de puls. Ultima urcare, pe la turnulețul kitch, a venit și a trecut mult mai repede decât în anii trecuți. Sus, la intersecție m-am uitat la ceas și am devenit optimistă: aveam douăzeci de minute pentru trei kilometri de coborâre. Brusc m-am panicat - mi s-a părut absurd, nemeritat, neverosimil să termin sub două ore. Tot felul de crampe și dureri inoportune au apărut de nicăieri așa că m-am hotărât să mă menajez și am mers o bună bucată din Poteca-cea-foarte-alergabilă-a-lui-George, cea paralelă cu Bucegii și cu valea de-a lungul căreia este așezat satul.

intersecție după ultima urcare, km 11

Este foarte nostim cât de conștientă am fost de gândurile sabotoare care îmi spuneau să o las mai moale că e timp, să nu risc vreo crampă la final. În dialogul asta absurd dintre minte și corp mi-am petrecut ultimul kilometru pe dealuri de catifea verde, culminând cu coborârea de la capătul potecii. Odată ajunși pe asfalt am simțit cum mi se chircesc degetele în pantofi și nu mai vreau să continui. Cineva a strigat de pe margine că mai sunt doar trei sute de metri, eu am zis despre crampe și el a insistat că distanței ăsteia nici măcar crampele nu i se mai pot opune. L-am crezut și am alergat în contorsiuni psihice și schimonisiri fizice până la sosire pentru cel mai bun timp făcut în cele patru EcoCrosuri la Moieciu.

Datorită strategiei de la start a fost mai puțin aglomerat și m-am mișcat mai repede la urcare. Vremea a fost perfectă pentru alergare cu 12 grade și nori în cea mai mare parte a traseului. A fost o cursă foarte frumoasă, cu o lecție perfectă despre încredere, ego, sine. Este uimitor cum ne dorim ceva, muncim pentru asta și când trebuie să întindem mâna să luăm premiul, ne uităm în altă parte, nesiguri că a venit momentul să transformăm dorința în realitate. Ca și când dacă am primi ce am cerut, ne-am simți vinovați față de visul demistificat, devenit viu, ca un înger căzut.

Bonus - am apărut și în filmulețul oficial al ediției