Brașov maraton

Tâmpa crește verde și udă în mijlocul orașului peste care se varsă acum soarele. M-am trezit cu o senzație de greață. Luna plină m-a ținut trează între câteva vise ornamentale. Aș vreau să mă întorc în pat, să mă ascund sub plapuma de in răcoros dar mă trezesc că alerg cu mâinile ascunse în mânecile jachetei. Cladirile strâng umbra între ele și respirația desenează norișori miniaturali. Piața Sfatului se desface largă, fremătând de corturi și alergători. Lumina îmblânzește inima frigului, mă încălzesc în bucuria mulțimii și cele câteva minute până la start se topesc în numărătoarea inversă.

Am plecat destul de în față și alerg într-un ritm foarte bun până la prima serpentină. De dimineață a plouat și sufletul pădurii iese prin toți porii. Nu voiam să alerg astăzi, dar mă simt din ce în ce mai bine. Îmi trece prin minte fantastica idee că muntele ăsta mic și rotunjit de vegetație părea o redută inaccesibilă - în toți anii de dinainte de marea plecare l-am urcat o singură dată. O fată subțire alunecă pe pietrele acoperite de noroi și o prind chiar înainte să cadă. Poteca mustește de apă, o râmă grasă se târăște printre sutele de crampoane.

Mi se pare că sunt în prima treime, dar din cauza pericolului de alunecare mergem mai mult decât alergăm. Un șarpe colorat se întinde până jos de tot. Urcăm până în vârf în strigătele de încurajare ale voluntarilor. Iau două felii de portocală dintre care una îmi cade din mână. Cobor cât de tare pot, fără să risc nimic. Nu aș vrea să cad pe aici, pietrele astea alunecă ca niște bile de rulment dar le simt muchiile și colțurile în talpă ca pe niște ace de acupunctură. Din când în când o fată cu jachetă roz depășește în viteză după care se oprește - e ca un yoyo până la barieră după care rămane definitiv în urmă. Pulsul s-a liniștit, printre copaci se văd nori negri.

O colegă își plimbă copilul pe aleea moale, îmi simt picioarele grele, nu înțeleg de ce mi se întâmplă mereu asta după coborâre. Mă gândesc că banda mă ajută doar pe urcare. Am nevoie de mai mult antrenament pe distanțe lungi și coborâri. Înainte să îmi termin gândul, mă agăț într-o rădăcină, mai fac câțiva pași împiedicați și cad în mâini și genunchi.  Un cârcel urcă ca un tirbușon în gamba stângă. Mă ridic și alerg mai departe cu frunze și pământ în pumni, pe piept și pe coapse. Mă curăț din mers, simt că dacă mă opresc cârcelul o să îmi înghită tot piciorul.

Am căzut pentru că m-am gândit că o să cad? Sau pentru că mintea mea nu e aici? Inima îmi bate din nou blând ca un ceas fără cusur, mi se pare că aș putea alerga așa la nesfârșit dar știu că e doar o părere care va fi contrazisă la primul efort. Înainte de Pietrele lui Gabony merg cu umbra crampelor deasupra întregului corp. Mă doare gândul că ar putea să mă doară trupul. Pe lespezile care îmbrățișează coama muntelui, ne întâlnim cu cei de la semimaraton și ne motivăm reciproc.

Mă uit la ceas, mă bucur că sticla cadranului e intactă. A trecut o oră de când alerg. Mă împiedic iar, dar nu mai cad. Doar mă trezesc și revin pe potecă, aici și acum. Ultimii kilometri sunt ca o întoarcere acasă. După medalie, vreau să opresc cronometrul și realizez că nici măcar nu l-am pornit. Ceasul oficial sărbătorește trei secunde mai puțin decât anul trecut. Nu e cine știe ce, dar sunt fericită.