Suprafețe largi de timp gri, fără contur, se așază în urma mea. Uneori în mijlocul întinderilor anoste răsar istorii plauzibile. Precum fusta lungă și largă de culoarea inului, cu flori turcoaz și frunze cărămizii, săltând în cadența pașilor grăbiți de-a lungul bulevardului care duce către spitalul municipal. Acolo, pe o bancă din parcul văratec, mă așteaptă mama în fiecare zi.
În ziua aceea capul îmi zvâcnea la fel de surd ca acum. M-a mângâiat pe păr și mi-am lăsat fruntea încinsă în palma ei. Capul mi-a coborât greu în brațele ei. Nu am vorbit, doar am stat așa o vreme cu degetele ei albe și subțiri pieptănându-mi gândurile, până când aerul s-a umplut de o liniște blândă. Mi-a luat durerea cu mâna la propriu, un leac pe îl avea doar pentru alții. Răcoarea dimineții se împletea cu trunchiurile batrâne, dar amiaza urma să fie caniculară.
Habar nu am cum și când s-a hotărât să se interneze, cât a stat în spital și câți ani aveam. Probabil că eram în ultima vacanța de vară din liceu, aveam grijă de mine și de sora mea, o responsabilitate amestecată cu libertatea de a mă pedepsi pentru tristețea ei patologică.
Din seria exercițiilor de reabilitarea a eu-lui trecut, continui sa îmi îmbrățișez dubiile, temerile și blocajele. Mi-am făcut cadou o sesiune foto pentru a compensa toate găurile negre din albumul unor vârste pierdute. În cele două ore cât a durat experimentul nocturn - noroc că eram foarte obosită - am fost un câmp de bătălie între autocritică și indulgență. În cele din urmă, m-am dăruit imperfecțiunii cu blândețe și recunoștință.
Totul e bine daca se termina zambind.
RăspundețiȘtergereHappy Healing :)