Cros Intersport

Astăzi, pe o vreme superbă cu soare fierbinte și vânt mirosind a zăpadă, am alergat din nou cursa de cros care deschide sezonul aventurilor din jurul casei. Am ajuns în Piața Unirii cu câteva minute înainte de start, prea puțin pentru socializare dar destul cât să respir atmosfera încărcată de emoție și entuziasm. Începutul a fost ca întotdeauna greoi, înghesuit pe străduțele înguste din orașul ereticilor, la sud de cetate.

Între două glume și încercările de a găsi un ritm confortabil, primii kilometri, de astfalt, au trecut repede. Imediat după barieră, aerul proaspăt ne-a trezit din moleșeală și ritmul a devenit mai alert în ciuda urcușului.

Toate concursurile pe care le-am mai alergat sunt susceptibile de dezamăgire - odată ce există un reper, există și așteptarea ca orice experiență ulterioară să fie cel puțin asemănătoare, dacă nu superioară. Nu știu cum se face dar calendarul competițional și fazele lunii mi se tot suprapun într-un fel care fac logistica evenimentului mai interesantă. Este o coincidență suspectă care se tot repetă de la prima alergare acum exact patru ani până la ultimul concurs din sezonul trecut. 

În primii doi ani traseul a fost mai scurt dar cu o porțiune mai abruptă, cel de acum e teoretic alergabil pe toată lungimea. Practic am mers vioi o bună parte din ultimii kilometri ascendenți în ciuda promisiunilor pe care mi le făcusem că voi alerga chiar și atunci când cred că nu mai pot. Am realizat că mintea mea e un catâr neînduplecabil. Performanța de anul trecut a fost modestă, încât chiar și cu coeficientul de discomfort pomenit, ştiam că o pot egala ușor. 

Până La Băncuță mi-am regăsit ritmul și reglat pulsul suficient încât să încep cu elan coborârea. Senzația de bucurie autentică și plutire pe deasupra potecii înmuiate în zăpada nu de mult topită, a dispărut brusc într-o durere ascuțită în dreapta. A fost nevoie să mă opresc și să merg încet până când a cedat. Am reluat plutirea până la trecerea de pe un deal pe cel din spatele Troiței Dreptărții unde am primit avertismente în gambe. Din fericire am auzit tobele, am văzut treptele, voluntarii de pe ultimele străduțe și am ajuns din nou în Piață, mai devreme decât anul trecut dar mai târziu decât obiectivul arbitrar pe care mi l-am propus. Am urcat de la jumătatea listei anul trecut în primul sfert! Mă simt foarte bine cu mine și sper să fie un sezon lung de veselie prin păduri.

Datorez alergării multe decizii bune, multă vindecare, câțiva prieteni, o sănătate mai bună și un echilibru emoțional mai stabil. Am simțit astăzi încă o dată cât de bine mi-a facut alergarea în toți anii ăștia de regăsire, cât de ușor îmi este să îmi eliberez gândurile încolăcite ca niște șerpi, în efortul comun de a păși alert, ritmic, prezentă și consecventă între limitele fizice ale ființei mele.