Ultimul capitol

Precum apusurile fotografiate, unele povești sunt atât de frumoase încât dacă le scrii, le răpești ceva din aerul strălucitor în care există. Le demistifici. Orele se comprimă în minute, secundele se lungesc ca un melc pe o frunză încovoiată de gravitație. Așa se face că nu mai știi nici câți ani ai, nici unde te afli. Timpul devine curb, un evantai delicat, și două zile pot părea cât o vacanță de vară.

Flori mari din hârtie de biblie roșie tremură la cusătura dintre câmp și lama ascuțită pe care alunecă trenul. Fuioare albe de puf traversează strada, vântul le rostogolește asemenea norilor, le amestestecă cu petale de cireș, cu mirosul teilor de mai, cu respirația mea, cu cadența pașilor de alergare. Sunt tot mai mulți maci, tot mai roșii. Câmpul sângerează unde trenul îl taie cu scrâșnet de fier pe fier. Mi-am făcut din maci, albăstrele, flori de salcâm și puf de plopi o proteză vie pentru golul din stern.

După ce mama și-a luat dragostea pământească înapoi, s-a făcut liniște. Furtuna s-a ridicat dintre oameni, s-a rotit de trei ori deasupra mormântului, a cimitirului, a orașului și a plecat către răsărit. Moartea duce și aduce. Trenul duce și aduce. Vor mai veni furtuni, dar nici una ca cea care mi-a smuls umbra și a dus-o la capătul lumii.

Tăcerea este o pânză de catifea albastră deasupra căreia plutește o farfurie de porțelan. În rotundul perfect al lunii încap toate rănile și toată ura. Le înghite și întoarce lumina înapoi, vindecă și învelește tot într-un contur sidefiu, translucid. Aceasta a fost o călătorie în copilăria mea. Acum știu cine sunt și de unde vin.