Roaring 50's

Când eram copil, am plâns când tata a împlinit 30 de ani, pentru că eram convinsă că e foarte bătrân și că se pregătește să moară. În ultimii ani, am fost într-un proces activ de recuperare conștientă a adevărului personal. Am săpat în fricile, negările, inconsecvențele și ambivalențele, în slăbiciunile, vulnerabilitățile și încăpățânările mele. Am avut atacuri de panică, am plâns, am țipat, am tăcut și am râs mai mult ca niciodată. Și, în cele din urmă, am acceptat că nu sunt cine mi-am imaginat și că încă mai am de descoperit cine devin. 

După douăzeci de ani

La un moment dat am enumerat câte un motiv de recunoștință pentru fiecare an pe care i-am petrecut împreună. Acum adaug șase, pentru anii nebuni în care am ars manuscrisul și am începutul o poveste nouă, într-o limbă străină.

15. Te iubesc pentru că în fortăreața relației noastre pot să îmi hrănesc, dresez și îmbrățișez dragonii.

La mulți anii mei

Și m-am mai rostogolit o dată în jurul soarelui, ce privilegiu uimitor mi se pare! Mi-am petrecut jumătate din zi cu tata, pentru prima dată în 33 de ani. La 14 ani mi-a făcut petrecerea praf.

  

Ani mulți, ani muți

Nu cu mult timp în urmă am redeschis cele două caiete negre și i-am citit până la capăt exercițiile de introspecție și sfâșietorul jurnal de exil din Italia. Multă neliniște, dubiu, victimizare, ură, judecată, fugă și frică, neiubire, multă suferință și răzbunare.

Martie, surâs cu muguri

Astăzi-ul ăsta moale și cald îmi amintește de trei întâmplări în care timpul curgea domol.

În prima căutam un cadou de ziua femeii pe la începutul anilor '80. Magazinele erau gri, goale și anoste, cu câteva articole dispuse creativ încât să lase impresia de diversitate. Eram hotărâtă să caut până când aveam să găsesc ceva ce ar putea să îi smulgă mamei un zâmbet, oricât de mic.

Alb-astru

Te iubesc așa cum torc pisicile, cu mulțumire și pace. Nu mai am timp să scriu pentru că citesc întruna. Dar las aici câteva fotografii și gândul că îmi este foarte bine, să se consemneze fără întârziere!

Anul în care am iubit tăcerea

Minutele sunt ca semințele de păpădie ridicate de vânt. Când cad înapoi pe pământ lasă cicatrici delicate despre întâmplările și emoțiile pe care le-au simțit în zbor. Anul ăsta am trăit egal înăuntrul și în afara lui trebuie. Am vrut mai mult de la mine și am înțeles că îmi e bine cu mai puțin.

Toamna facem curățenie

De ziua mea am lăsat un pod în flăcări în spatele meu. Când am întors capul am văzut balauri carbonizați, semn că bine făcusem. Perdeaua de fum și norii de pucioasă se ridică cu fiecare zi și aerul devine tot mai curat.

La mulți ani frumoși, copil bun!

Primul născut a împlinit astăzi zece ani și am găsit scrisoarea pe care i-am scris-o de mână pe când mă pregăteam să îl întâlnesc.  Între timp am clipit și el a crescut înalt și frumos, bun, complicat și isteț. Îi prețuiesc și respect diferențele și îi înțeleg aproape toate nemulțumirile care îl fac unul dintre cei mai eficienți ghizi spirituali pentru mine.

Let go or be dragged

Pentru prima dată în mulți mulți ani, mi-am vândut ziua de naștere unui proiect de o urgență îndoielnică, un compromis care mi-a înghițit răbdarea și energia care mă fac de regulă un adult funcțional social - note to self: nobody should ever work on their birthday! Ziua mea a fost frumoasă și rece, cu furtună și nori grei de patimă.

Amour d'Azur

Oh la la... ce dor mi-a fost de vântul cu parfum de mediterană, de macarons și de vin roz.
Am lăsat și inima și cuvintele acolo, în restaurantul minuscul din orașul cu artiști, în grădina cu fântâni cântătoare și în mica citadelă parfumată. M-am întors doar cu un album de gânduri fotografice care să îmi țină loc de vacanță până data viitoare.

Câte șapte ani

Pe 1 iulie 2011 am aterizat în Otopeni cu doi copii și o duzină de bagaje. Când am intrat în spațiul aerian românesc stăteam la geam și îmi curgeau lacrimi de bucurie șuvoi. Oboseala, emoțiile celor trei zboruri și hormonii postpartum m-au înmuiat complet. Nu mă săturam privind fâșiile cultivate cu rapiță, porumb și grâu, ca un parchet de Gustav Klimt.

La mulți ani, copile!

Am soare în suflet și petale de crizantemă pe unghii curcubeu. Am patine cu rotile, trenuleț electric și un set de lentile din care fac lunetă, binoclu și microscop. Am cărăbuși, meduze și flori dulci de salcâm. O piatră gri cu muchii tăioase și fețe netede în care citesc viitorul; înăuntru trăiește un șarpe, pe care îl voi elibera la sfârșitul verii.

Cariatida

Stau în afara timpului și privesc printre fibrele frumos răsucite ale tuturor întâmplărilor pe care le-am trăit. Caut imagini familiare. Amintirile pot fi frământate până când ating o formă suportabilă și recognoscibilă.

14 februarie. 14 ani. 14 motive.

Timpul trece peste noi ca un bulgăre care adună imagini și gânduri până când ne va absorbi cu totul - exact asta îmi trece prin cap când întreb într-o doară:

- Tu ce ai vrea să fii sau să fie când pleci de aici, când ajungi la marginea lumii ăsteia?
Se încruntă puțin și îmi răspunde fără ezitare, de parcă am fi repetat scena asta dintotdeauna:
- Să te mai întâlnesc o dată.
Râd surprinsă și mă alint mai departe:
- Chiar!? Credeam că o dată îți este prea destul.

17 gânduri bune la sfârșit de 2017

Au mai rămas câteva ore până când împachetăm anul ăsta, îl punem pe raftul cu ani folosiți și desfacem cu entuziasm cadoul cu anul curat și virgin, unde ne putem rescrie povestea. 2017 nu a fost un an comod, a fost un an de lecții intensive, din care ies mai bogată și mai centrată. Deși oscilez în continuare între exaltări colosale și tristeți apocaliptice, alunec tot mai ușor în locul cu pace și echilibru, iar armistițiile durează mai mult.

Mulți ani, lumină!

Fiecare naştere presupune dualitatea creaţiei: o condamnare la viaţă şi o condamnare la moarte, o condamnare la bucurie şi la suferinţă deopotrivă. Au trecut patru ani pământeşti de când n-ai mai fost, s-a rostogolit de patru ori bila albastră.

43 de ani, un fel de rezumat

Au rămas câteva ore până la ziua mea. Am depăşit cred vârstele critice şi acum nu mai am nici o părere despre numărul pe care mi-l voi ataşa temporar începând de mâine. Dacă stau bine să mă gândesc, mă laud că am 43 de ani de prin ianuarie, că aşa îmi iese mie la scădere, că pot să mă dau "mare" tot anul. De fapt mi-am dat timp să mă obişnuiesc.

Şase ani de repatriere

Aseară, noi şi sute de alte umbrele colorate, am ţopăit în Piaţa Sfatului sub o ploaie cu tunete şi fulgere, la concertul Phoenix. Pentru două ore am simţit rock şi folclor autentic până în măduva copilăriei. În Braşov plouă de două zile şi spală temeinic fiecare arsură de pe străzi şi fiecare rană de pe trotuare. S-a făcut frig, dar de frig nu mă plâng pentru că aerul rece mi se pare mai respirabil şi mai curat.

Îngerul, de ziua lui

Într-o noapte, puţin înainte de miezul ei, pe când contemplam acuarela împrăştiată de lună printre copacii din spatele casei, am auzit paşi în mansardă: paşi distincţi, clari, fără nici o urmă de îndoială. Mi-am ţinut respiraţia, am îngheţat şi paşii s-au auzit din nou, foarte exacţi, şapte-opt paşi apăsaţi. Nu am auzit uşa deschizându-se, dar paşi am auzit. Am aprins lumina pe scările care duc la etaj şi mi-am trezit jumătatea să înfrunte intrusul.