Roaring 50's

Când eram copil, am plâns când tata a împlinit 30 de ani, pentru că eram convinsă că e foarte bătrân și că se pregătește să moară. În ultimii ani, am fost într-un proces activ de recuperare conștientă a adevărului personal. Am săpat în fricile, negările, inconsecvențele și ambivalențele, în slăbiciunile, vulnerabilitățile și încăpățânările mele. Am avut atacuri de panică, am plâns, am țipat, am tăcut și am râs mai mult ca niciodată. Și, în cele din urmă, am acceptat că nu sunt cine mi-am imaginat și că încă mai am de descoperit cine devin. 

De la marginea iernii

Alb peste alb peste alb, în straturi rotunde căzute ca dintr-un ciur de gânduri congelate. Ninge cu iluzii de trei zile. De frig, am strâns în braţe tot ce am trăit, cu înţelepciuni, înţelegeri, învăţăminte şi cicatrici mici devenite tatuaje cu fluturi şi inorogi.

Contratimp

E rândul meu să nu dorm. Au trecut primele luni de libertate, cele în care mi-am îngăduit să nu mă gândesc la nimic, dar până şi gândul despre ne-gândire e până la urmă tot un gând.

Am desenat, înotat, visat, alergat, imaginat, dormit, amintit, resetat, fotografiat, plimbat, iubit, uitat şi de la capăt. E rândul meu să nu dorm şi să îmi fie dor. Această iubire este din alt univers, din altă vreme, din altă realitate. E cu chemare şi plecare şi vulturi-dragoni-fluturi-balauri-libelule, cu ploi şi furtuni şi soare fierbinte. Usucă şi inundă. Îmi e dor şi nu vreau să îmi fie.

Cum mi-am dresat dragonii

Toate rănile se vindecă. Uneori cicatricile sunt semne heraldice ale bătăliilor necâştigate, alteori sunt flori baroc-contorsionate sub greutatea timpului. Ridurile sunt exact acolo unde am râs sau m-am mirat cel mai mult.

Conştiinţă şi hormon (odă eternului feminin)

Ca mai toată lumea, am avut o copilărie colorată. M-am jucat printre blocuri în construcţie, de unde săream în grămezi mari de nisip, îmi măsuram puterile, centimetri şi kilogramele cu băieţii, boxam un maimuţoi de pluş agăţat de clanţă drept exerciţiu de autoapărare, iar iarna alunecam graţios pe gheaţă în ritm de Ravel pe luciul băltoacelor din faţa blocului, îngheţate de vântul de la malul Dunării. Sunt sigură că nu am vrut să cresc mai repede, iar când la paisprezece ani păream cu cinci mai mare, nu mi s-a părut a fi un atu. 

Viata e buna si pufoasa, ca o paturica de casmir

Maine trec in decada urmatoare si oricat de mult as vopsi realitatea, pragul asta e mai mult decat psihologic pentru toata lumea: de-acum chiar nu mai esti tanar decat pentru cei care au depasit deja aceasta varsta. Pe de alta parte nu esti nici chiar rascopt, esti numai bun pentru impartit intelepciune, ceea ce am si purces a face, chiar cu o zi in avans. Am gasit cinci mituri validate de mine in patruzeci de ani:

Mă cântăresc să văd câte minute am

În toamna asta mi se întâmplă the big 4-0 și chiar dacă mă preocupă obsesiv schimbarea decadei, nu am încă o părere clară în privința asta. Mi-e greu să diger informația câtă vreme în fiecare dimineață din oglindă îmi zâmbește cu sinceră curiozitate, dintotdeauna, același copil cu ochii albaștri. Suntem extrem de nedumeriți amândoi, dar îi răspund mereu cu bucurie și blândețe.