Moieciu de Sus, dimineața devreme. Bucegii nemișcați deasupra.
Acum zece ani înscrierile erau deja închise, dar le-am spus organizatorilor că e prima mea cursă și sigur nu ameninț podiumul. Au redeschis lista.
Primul concurs. Apoi încă trei ediții, ca un ritual pe care nu îl înțelegeam niciodată deplin. Apoi o pandemie, o hernie de disc, o renunțare completă la alergare.
Nu eram sigură că mă voi întoarce vreodată.
Bucla 3 a fost nouă pentru mine. Mai seducătoare, mai sălbatică, mai sadică.
Urci abrupt din primele sute de metri. Pădure, rădăcini, piatră umedă. Cobori abrupt doar ca să urci din nou violent. La kilometrul opt lumea se deschide brusc. Poiana Guțanu, vântul, Bucegii dintr-o dată aproape.
Am alergat cu sufletul-dronă.
În corp, cu fiecare urcare simțită în coapse și cu fiecare respirație tăiată de altitudine. Și eram și undeva deasupra celor care aleargă pe un munte într-o duminică de mai și găsesc în asta ceva absurd și sfânt în același timp.
Am alergat cu gândul la impermanență și la frumusețea fragilă a lumii.
Nu mă consider alergătoare, dar ieri am urcat pe podium. Nu mă consider nici poetă și am scris o carte de poezii. Nu mă consider pictoriță și am pictat zeci de tablouri. Nu m-am considerat niciodată femeie de business și am luat decizii în consilii de administrație.
Sindromul impostorului? Sau refuzul definițiilor prea mici? Identitatea e o cușcă pe care ne-o construim singuri. Și apoi petrecem ani întregi locuind în ea. Lucrurile cele mai frumoase din viața mea s-au întâmplat când am ignorat cușca. Când am făcut, fără să mă întreb dacă am voie să fiu.
Am venit acasă cu o medalie, cu picioarele obosite și cu sentimentul că viața are un simț perfect al umorului. Rămân cu liniștea aceea ciudată care vine după ce treci prin tine însăți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu