Moieciu de Sus, dimineața devreme. Bucegii nemișcați deasupra.
Acum zece ani am trimis un mail organizatorilor Eco. Înscrierile erau închise, dar le-am spus că e prima mea cursă și că sigur nu ameninț podiumul. Au redeschis lista pentru mine.
Atunci am alergat aici, prima dată. Apoi încă trei ediții, ca un ritual pe care nu îl înțelegeam pe deplin. Apoi o pandemie, o hernie de disc, o renunțare completă la alergare.
Nu eram sigură că mă voi întoarce vreodată.
Bucla 3 a fost nouă pentru mine. Mai seducătoare, mai sălbatică, mai sadică.
Urci abrupt din primele sute de metri. Pădure, rădăcini, piatră umedă. Cobori abrupt doar ca să urci din nou violent. La kilometrul opt lumea se deschide brusc. Poiana Guțanu, vântul, Bucegii dintr-o dată aproape.
Am alergat cu sufletul-dronă.
În corp, cu fiecare urcare simțită în coapse și cu fiecare respirație tăiată de altitudine. Și eram și undeva deasupra celor care aleargă pe un munte într-o duminică de mai și găsesc în asta ceva absurd și sfânt în același timp.
Am alergat cu gândul la impermanență și la frumusețea lumii.
Nu mă consider alergătoare, dar ieri am urcat pe podium.
Nu mă consider nici poetă și am scris o carte de poezii. Nu mă consider pictoriță și am pictat zeci de tablouri. Nu m-am considerat niciodată femeie de business și am luat decizii în consilii de administrație.
Sindromul impostorului? Sau refuzul definițiilor prea mici?
Cred că identitatea e o cușcă pe care ne-o construim singuri. Și apoi petrecem ani întregi locuind în ea. Lucrurile cele mai frumoase din viața mea s-au întâmplat când am ignorat cușca. Când am făcut, fără să mă întreb dacă am voie să fiu.
Bucegii nu știu că ieri am terminat a treia.
Râul din Moieciu curge la fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu