Percepția vârstei e o chestiune culturală - ăsta e motivul pentru care baby boomers sunt muuult mai tineri decât părinții noștri, dar depinde și de unde ești pe firul epic, gen axa O-x. De pildă, când tatăl meu a împlinit treizeci de ani, i-am deplâns bătrânețea. Cu lacrimi de crocodil, împletite și înnodate în bărbie: că e moș și gata, trebuie să se pregătească de cele veșnice. Iar mai târziu, dar încă foarte de demult, mă hotarâsem ca eu însămi să mor la nouăsprezece ani, pentru că eram foarte romantică și credeam orice ai fi făcut dincolo de vârsta ursită ar fi mirosit a senectute.
N-am murit deloc chiar dacă în my early 20s m-am așternut de câteva ori tangentă la altă dimensiune și m-am maturizat forțat precum fructele coapte înaintea anotimpului lor, în împrejurări incompatibile copilăriei sau adolescenței.
Acum sunt mai curând contrariată de propria-mi vârstă. Cred că asta e timpul despre care se zice că e in between, unde nu poți spune cu certitudine dacă sunt tânăra sau bătrână. Sunt la fel de voluntară și capricioasă ca la pubertate, victima certă a multiplelor furtuni hormonale, doar că între timp mi-am construit un sistem solid de axiome la care mă raportez când nu mai știu ale cui sunt războaiele mele :)
Nu sunt de acord că 40s is the new 30s și nici nu înțeleg campania de reinventare a unui timp deja trăit: de ce ar vrea cineva să rămână într-un infinite loop al 30-something-ului?! 30s are 30s, probabil cea mai productivă perioadă, atât sentimental cât și funcțional pentru că simți și vrei și poți și faci; în oricare altă decadă echilibrul dintre cele patru verbe este mai puțin perfect!
Sunt infinit recunoscătoare și copleșită de toate câte mi s-au întâmplat în ultimii zece ani: căsătorie, copii, sădit pom și fundație, stră-mutare, per-mutare și trans-mutare. Îmi imaginez restul vieții ceva mai contemplativ, un fel de siesta de după cursa șobolanului competitiv. Și-atunci stau și aștept să se rostogolească peste mine midlife crisis-ul inerent, când o să vreau să fug de-acasă, liberă și despletită, să neg orice responsabilitate mundană, orice factură și orice contract social.
Bunica mea zice că bătrânețea nu are nici un sens și nu știu dacă să o contrazic sau nu. La capătul drumului cred că nu ne întreabă nimeni dacă ne-am împăturit frumos hainele în fiecare seară sau dacă am spălat toate vasele din chiuvetă; cred că nu ne întreabă nimeni nimic despre rutină și trebuie. Întrebarea, dacă există una, este precis despre cât am iubit, cât am îmbrățișat, cât am râs, cât am întins mâna în ajutor și cât am dăruit.
Vârsta, care se asociază cu timpul, despre care am stabilit deja că nu există decât pentru a ne organiza, este doar firul pe care se-nșiră povestea fiecăruia înainte de expirare. Sau cum bine zicea un mic filozof de prin casă "mă cântăresc să văd câte minute am".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu