În prima căutam un cadou de ziua femeii pe la începutul anilor '80. Magazinele erau gri, goale și anoste, cu câteva articole dispuse creativ încât să lase impresia de diversitate. Eram hotărâtă să caut până când aveam să găsesc ceva ce ar putea să îi smulgă mamei un zâmbet, oricât de mic.
Aveam uniformă cu pătrățele și un ghiozdan odios din carton și vinilin roșu. Am cumpărat o pudră compactă și frumos parfumată și un buchet de flori galbene abia înflorite. Inima îmi bătea nebunește cu freziile și cutia mică de plastic bej în mainile întinse. Aș fi putut să leșin de emoție, probabil de aceea nici nu îmi mai amintesc dacă și-a arătat sau nu bucuria în acel an. Îmi este tare dor de ea, de mângâierea ei ușoară, de privirea visătoare, de surâsul ermetic, de mirosul de iubire maternă.
A doua amintire este din post adolescență. Mă întremasem după o pneumonie lungă și urâtă de-a lungul căreia fumasem pentru că mă credeam nemuritoare și nu îmi prea păsa de nimic. Eram slăbită și aeriană. Nu cu mult timp în urmă, înainte să mă îmbolnăvesc, pierdusem un câine în Piatra Craiului prin Valea Mărtoiului în drum spre adăpostul Prințesa. Plecasem de la Folea cu câinele cel mare, Ursu, pe urmele noastre. Voiam neapărat să găsesc refugiul în care mă îndrăgostisem de un lunatec. Traseul nu era marcat iar eu eram la fel de fricoasă ca acum, doar că mai naivă și mai încăpățânată. Ursu era frumos și mă liniștea prezența lui deși nici el nu știa nimic despre potecile pe care bâjbâiam cu harta în mână. Cu puțin înainte de ieșirea în golul alpin, a dispărut în pădure și dus a fost. Am sperat să se fi întors la tanti Rodica când ne-am întors la amiază, dar nu venise. Deși găsisem coliba și mă simțeam un fel de semizeiță a
A doua zi dimineață Ursu era în curtea de la birou - venise cu lunatecul care bântuia și el pădurile Craiului. N-am înțeles niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat atunci și cum a nimerit blănosul în compania celui de care fugeam cautându-l, dar îmi amintesc că în dimineața aceea purtam un pulover galben și pufos ca soarele și gândurile îmi zburau la întâmplarea asta neverosimilă. Întârziasem câteva minute la birou și noul meu șef mi-a răspuns la bună dimineață, cu "nu mai e de mult dimineață" în vreme ce se uita critic la ceas. Am zis că în 10 minute nu se face prânz nici chiar pentru el și mi-am scris prima demisie. Am plecat aproape plutind, eliberată și vindecată subit. Ursu a fost mâncat de lupi apărându-și teritoriul din Peștera în iarna următoare. Prințesa s-a prăpădit acum vreo doi ani. Lunatecul a fost și el devorat de alte pasiuni.
În a treia zi memorabilă de 8 martie l-am născut pe Andrei, fratele pe care i l-am dat lui Toma, prietenul și partenerul lui de joacă. În realitate Andrei ne dăruiește tuturor simetrie, echilibru, bucurie și multă empatie. Ziua în care l-am născut a fost grea. Sângele țâșnea în jeturi calde, în ritmul masajului abdominal pe care mi-l făcea moașa. Mi se făcea somn și frig. Am simțit în câteva rânduri că alunec într-o ceață inofensivă, într-o odihnă blândă căreia aproape că nu puteam să îi rezist. Doula mi-a spus la externare că nu a știut dacă voi rezista. Mi-am revenit câte puțin în fiecare zi, albastrul unghiilor a devenit alb, apoi gălbui, și la câteva săptămâni roz din nou. Andrei a fost lângă mine de la început, l-am ținut strâns în brațe aproape continuu, atunci când făceam liste pentru mutare, când negociam tot felul de contracte, când cumpăram biletele de avion, când decideam ce rămâne acolo și ce vine cu noi. Am trăit primul an în simbioză deplină și timpul petrecut împreună ne-a modelat amândurora caracterul și relația. Mă copleșește în egală măsură inocența, inconștiența și uitucenia lui, cât și înțelepciunea, iubirea, compasiunea și toate lecțiile lui de integritate și blândețe. Ziua asta este eminamente a lui, o zi a iubirii necondiționate.
Timpul crește cu zile și ani și vieți, devine un ghem de povești tot mai gras înăuntrul căruia mă micșorez și rostogolesc împreună cu el către nicăieri, tot mai repede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu