Tata

Tata mă făcea să râd, să gândesc, să creez, să muncesc, să descopăr și să fiu mândră mine. Îi admiram caligrafia, desenul, dezlegarea cuvintelor în rebusul cu definiții scurte, muzica, ideile, inteligența ludică. Tata mă făcea să plâng, să tremur, să vreau să nu mai exist, să dispar sau să mor. M-a chinuit cum a fost chinuit el, cum a fost chinuit bunicul, străbunicul poate.

Nu l-am urât niciodată pentru asta dar aș fi vrut să știe că am suferit din cauza lui odată cu el, că m-a rănit, că am plâns și am vrut să îl salvez și am plâns iar când am înțeles că nu pot să fac asta. Că divorțul lor a fost și divorțul meu de inocență. Că bețiile și cuvintele lui greșite au fost și ale mele. Că sarcasmul, violența, furia, neiubirea, rana, chinul și zbaterea lui mi-au intrat sub piele și au rămas cu mine prea mult timp. La început le-am negat apoi le-am vindecat cum m-am priceput mai bine (cu introspecție, sinceritate și terapie ghidată), deși e o dramă recurentă care mă trezește din mine și mă așază în fața istoriei mele biologice de fiecare dată când cad în întuneric.

Tata a fost nesigur, însingurat, un căutător comun de recunoaștere, acceptare și dragoste. Alcoolul îi dădea forța de a-și învinge timiditatea, devenea volubil, se simțea important, spiritual, deștept și puternic, căpăta o încredere care îi era străină în restul timpului. Toată copilăria mea am resimțit dureros dependența asta a lui de iluzii pentru a se susține și valoriza.

Aș fi vrut să fiu acolo când s-au întâlnit părinții mei - două traume de prim-născuți din tați la rândul lor rătăciți, responsabilizați prea curând, înlocuiți repede de următorii copii, hărțuiți într-un lung ciclu al nedreptății, durerii și lipsei de afecțiune. Am vrut să îi salvez pe amândoi neștiind atunci că nu pot face nimic în locul lor, că nu este lecția mea.

Am scris la trecut pentru că așteptările cu privire la o copilărie mai frumoasă s-au încheiat. Ultima dată când am vorbit cu el l-am simțit obosit, speriat și singur. Știu că suferă pentru că nu știe nici să ceară, nici să își ofere ajutor sau iertare. Îi mulțumesc că există, că mi-a dat șansa să procesez multe experiențe prematur și simultan, care m-au făcut așa complexă și paradoxală cum sunt astăzi. Copilăria mea a făcut diferența dintre a ști ce nu vreau și a ști ce vreau. Am înțeles foarte clar ce nu vreau să am sau să trăiesc, dar încă îmi caut scopul și motivația. Îl iubesc acum fără nici o încărcătură dramatică. Sunt liberă de toată suferința pe care mi-a înlesnit-o și de toată durerea pe care a semănat-o împrejur.