Am urcat amândoi, eu în spate, şi ambele uşi dinspre grădină erau descuiate; nu forţate, nu larg deschise ci doar uitate neînchise, de câteva zile probabil. Nu e prima dată când las uşile așa şi probabil nici ultima. Nici o urmă şi nici un zgomot. Îmi auzeam doar mintea zbătându-se între valuri de frică, oboseală, nelinişte şi întuneric pe de o parte şi limitele înţelegerii, nevoia permanentă de explicaţii şi raţiune futilă pe de altă parte.
Am lăsat lumina aprinsă pe scări şi într-un târziu am adormit abandonată în braţele misterului, gândindu-mă la luna plină şi la mesagerul ambiguu ascuns în pliurile nopţii.
A doua zi am continuat să caut indicii ale prezenţei din ajun şi, independent, inelul rătăcit nu ştiu când şi unde. Nu am găsit nimic, dar căutând inelul, a căzut o cutie cu diapozitive şi scrisori din bibliotecă. [Aici m-am simțit ca în Harry Poter sau în orice altă poveste cu vrăjitorie și magie albă.]
Sunt atât de multe scrisori, sute de scrisori pereche, ale mele către ea şi răspunsurile îndulcite, din care răzbăteau abisul, depresia și nemulţumirea cronică. Relaţia mea cu mama a fost anapoda, m-am simţit adesea responsabilă pentru fericirea ei, deşi nu m-a condiţionat conştient niciodată. Doar am intuit la un moment dat că sunt mai înţeleaptă, că înţeleg resorturile bucuriei mai bine şi aş putea să i le transfer; m-am încăpăţânat să cred că am misiunea asta a salvării ei de ea însăşi şi cred că nu am renunţat cu adevărat niciodată. Când s-a îmbolnăvit am înnebunit de tristeţe şi m-am simţit trădată şi sabotată, chiar dacă probabil oricum nu aş fi să reuşit niciodată să o repar.
"...vreau să îţi scriu că eu am convingerea că tu eşti un om tare bun şi blând, că nu te-ai "înrăit", eşti doar puternică cu toate emoţiile şi sensibilităţile tale. Poate tocmai faptul că te-ai simţit câteodată un suflet singur pe lume te-a clădit sufleteşte aşa cum eşti. Şi ştii cum te văd eu? Ca pe o fetiţă destul de fragilă ca aspect dar plină de vigoare, cu resurse pe care nimeni nu le-ar bănui, un omuleţ care nu-şi face concesii nici sieşi, nici altora." 14.11.2000, Galaţi
"Bunul obicei al lăcrimatului la fiecare scrisoare nu l-am lăsat. Nu ştiu să-ţi spun ce soi de plâns mai e şi asta: nu e tristeţe, cât e duioşie, o stare de dor de tine [...] E uimitor câte lucruri poate strânge în minte o mamă despre puiul ei. Tot descriindu-mă tu de la nou-născut, la copil, elevă şi mai recent studentă, în frânturi colorate, m-am gândit cât de puternică e legătura asta, cum tu mă ştii dinainte să mă ştiu eu. Amintirile mele încep mai târziu, şi deşi m-am educat să ţin minte doar gândurile frumoase, îmi apari tristă şi mă simt atât de neputincioasă şi neajutorată atunci, aproape furioasă, o furie pe care nu ştiu către cine să o îndrept. Atunci mă supăr blând pe tine, că nu ai ştiut să îţi faci o viaţă bună, una luminoasă, împlinită. Ştiu că nu e vina nimănui dar tot mi-e necaz. [...] Eu încă mai umblu nebuneşte ca un iepure rănit, alergând în zig-zag şi căruia dacă cineva vrea să-i oblojească rana, îi bate inima să îi spargă pieptul şi-apoi fuge și mai iute ca-nainte." joi, 29.11.2001, Braşov
1983
Scrisorile și diapozitivele pe care le-am scanat in după amiaza asta sunt un puzzle de regresii, acceptare și înțelegere; e ca și cum bucăți din mine se adună și redevin întreagă. Te iubesc şi mulţumesc în fiecare zi că sunt a ta şi că ai trimis sau ai venit să îmi amintești să închid uşile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu