Jurnal #351

Vara este deja pe sfârșite dar are încă parfumul unui vălătuc de vată de zahăr, pe care îl desfășor alene, flămândă de căldura dulce și moale a relaxării. Timpul meu respiră nostalgie și reverie. Nu îmi amintesc să mă mai fi simțit vreodată așa, în siguranță în nemișcare, binecuvântată că pot să îmi îngrijesc emoțiile și gândurile.

Vara în care dorm

Este atât de cald încât gândurile se lipesc între ele. Vara mea are o aură de neverosimil, cu spații largi între gesturi, ca într-un concediu de după concediu, când ești deja odihnit și totul e încetinit, fără presiune sau scop. Până și visele îmi sunt tihnite, visez programatic ceea ce am nevoie să existe - oceane de gheață verde-albăstruie, conversații boeme în franceză și acuarele cu mine dormind.

Anul în care am iubit tăcerea

Minutele sunt ca semințele de păpădie ridicate de vânt. Când cad înapoi pe pământ lasă cicatrici delicate despre întâmplările și emoțiile pe care le-au simțit în zbor. Anul ăsta am trăit egal înăuntrul și în afara lui trebuie. Am vrut mai mult de la mine și am înțeles că îmi e bine cu mai puțin.