Este atât de cald încât gândurile se lipesc între ele. Vara mea are o aură de neverosimil, cu spații largi între gesturi, ca într-un concediu de după concediu, când ești deja odihnit și totul e încetinit, fără presiune sau scop. Până și visele îmi sunt tihnite, visez programatic ceea ce am nevoie să existe - oceane de gheață verde-albăstruie, conversații boeme în franceză și acuarele cu mine dormind.
Sunt atât de recunoscătoare pentru zilele lungi și nopțile calde, pentru starea de liniște și cântecul greierilor întrerupt doar de vocea interiorizată a furnicii lui Fontaine, care mă întreabă când am de gând să fac ceva util. Primul impuls este să mă ghemuiesc, să mă uit în jur la cât de ocupați sunt ceilalți, să mă simt rușinată și vinovată. După care trag aerul fierbinte în piept și îmi reamintesc că am voie să nu fac nimic, să sărbătoresc ce am făcut până acum și să aleg cu inima ceea ce fac în continuare.
Să mă salvez de toate vocile introiectate care îmi arată tot ce este non-standard la mine, să mă salvez de mine însămi, să nu mă mai pedepsesc, să nu mă mai fac mică, este vacanța mea perpetuă. Într-o sesiune de autohipnoză, am înțeles că singura competiție în care mă aflu este aceea în care să mă aduc și să mă mențin pe primul loc în viața mea, indiferent de așteptările celorlalți. În sfârșit nu mai am nimic de bifat, nimic de demonstrat și nu mai sunt în competiție cu nimeni. Nimic nu trebuie - această mantra pe care mi-am repetat-o din copilărie - mi-a salvat sufletul.
Adevărul este că nu este nevoie să facem nimic din ceea ce nu este aliniat cu valorile noastre. Și că în momentul în care facem lucruri în care nu credem, care ne lezează integritatea, suntem într-o dinamică toxică cu noi (ne spunem o poveste în care merităm disconfortul) și cu cei ale căror nevoi le îndeplinim cu prioritate (părinți, angajatori sau parteneri).
Pentru a restructura aceste relații disfuncționale, pentru a trăi conflictul cu sinele contrafăcut și cu cei care l-au întreținut, pentru a contesta realitatea în care am investit până acum și pentru a redefini granițe personale, este nevoie de mult curaj. De cele mai multe ori, aceasta este partea dureroasă din cauza căreia ratăm întâlnirea cu adevărul personal. Frica de durere ne ține prizonieri într-un ciclu de întărire a condiționărilor. Durerea nu poate fi evitată, dar poate fi mascată prin excese și adicții. Ignorarea și mascarea durerii nu face însă decât să cronicizeze criza de identitate și să mențină iluzia.
O viață plină de sens și semnificație nu poate fi trăită în afara adevărului personal. Avem nevoie să ne cunoaștem și să ne sărbătorim unicitatea, nu conformismul, pentru a-i inspira și elibera și pe alții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu