Am mers mult astăzi, pe un traseu pe care nu l-am mai parcurs de câțiva ani, cu abrupt îngust și pădure înaltă, deasă, uscată și întunecată, pe care el a poreclit-o "pădurea eroului negativ". Mie îmi e dragă pădurea asta de brazi jumătate vii, jumătate morți, despicată de o potecă lată și moale, mirosind a ciuperci despre care nu bănui cât sunt de otrăvitoare.
Felul în care soarele se strecoară printre crengi și luminează câteva cioate de la baza copacilor, o face înfricoșătoare și amuzantă în același timp - o entitate misterioasă, magnifică și miraculoasă, cu mustăți poleite.
Am mers multe ore, pe un traseu interior la fel de sinuos și vertical, cu marcajul pierdut pe alocuri, cu luminișuri înșelătoare înaintea răscrucilor, cu drumeți puțini și tăcuți.
La capătul drumului e mereu altă perspectivă, deși locurile sunt aceleași. De câte ori ne întâlnim, vedem în celalalt altceva. Oamenii sunt vechi dar poveștile sunt noi. Iubesc sincronicitățile, luna ca o unghie tăiată și libertatea de a-mi alege și trăi propriul scenariu. Uneori despărțirile sunt mai relevante decât ceea ce le precede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu