Jurnal #351

Vara este deja pe sfârșite dar are încă parfumul unui vălătuc de vată de zahăr, pe care îl desfășor alene, flămândă de căldura dulce și moale a relaxării. Timpul meu respiră nostalgie și reverie. Nu îmi amintesc să mă mai fi simțit vreodată așa, în siguranță în nemișcare, binecuvântată că pot să îmi îngrijesc emoțiile și gândurile.

Kintsugi: arta japoneză de a îmbrățișa imperfecțiunea și de a-ți iubi defectele

Am învelit vasul nou într-un ștergar și lovindu-l timid cu ciocanul, m-am gândit la trei întâmplări în care am avut inima frântă de nedreptate, trădare, abandon, umilință și dor. M-am simțit de trei ori fragilă și de trei ori hotărâtă să merg mai departe. Fiecare lovitură a spart vasul întâi în două, apoi în trei și în patru, până când simbolul a ceea ce am fost înainte de a mă fi întâlnit cu alții, s-a aplatizat.

Față în față

Am terminat ambele sesiuni cu brio, am schiat, am alergat, am citit și am scris, am râs și plâns de-atâta râs cu prieteni vechi și noi, am dormit mult, am fost la masaj și am stat în saună, am făcut tarte cu mere, ciorbe și pilafuri și, mai presus de toate, am nefăcut nimic. După patru săptămâni în cealaltă viață a mea, cea cunoscută și de aceea confortabilă, m-am întors la malul neliniștit al mării, frământat de valuri înalte de turcoaz. Îmi place alternanța fluidă între ceea ce este pare și ceea ce ar putea fi.

Viaţă de jucărie

În fiecare dimineaţă trec pe lângă Piaţa Sfatului, admir Cetatea cocoţată pe un deal, apoi mă strecor printre casele din ce în ce mai mărunte pe măsură ce alunec în măruntaiele oraşului vechi şi după un drum şerpuit printre locuinţele improprii ale ţiganilor-negustori de haine vechi, ajung într-un câmp neîngrijit la marginea căruia adesea urinează ferit între portierele deschise, câte-un taximetrist neorânduit.

Mulţumesc

pentru linişte şi nelinişte
dragoste şi uitare
puterea de a o lua mereu de la capăt
acuarele