Față în față

Am terminat ambele sesiuni cu brio, am schiat, am alergat, am citit și am scris, am râs și plâns de-atâta râs cu prieteni vechi și noi, am dormit mult, am fost la masaj și am stat în saună, am făcut tarte cu mere, ciorbe și pilafuri și, mai presus de toate, am nefăcut nimic. După patru săptămâni în cealaltă viață a mea, cea cunoscută și de aceea confortabilă, m-am întors la malul neliniștit al mării, frământat de valuri înalte de turcoaz. Îmi place alternanța fluidă între ceea ce este pare și ceea ce ar putea fi.

Într-o zi a venit tata la o cafea și mi-a adus două borcane de gem de smochine din curtea lui și câteva lucruri făcute de bunica. Am primit în grijă mandale croșetate și un costum mic de om, o bluză și un pantalon scurt, tricotate din gheme alb-gălbui de bumbac. Pantalonașii au un motan brodat pe pieptar, iar bluza trei personaje de basm pe fiecare parte, sub șnurul terminat cu ciucuri sferici din fire moi. Culorile sunt încă puternice chiar dacă au alunecat împrejur într-un pastel patinat. În hăinuțele astea a încăput tata la un moment dat și am simțit că darul acesta nu e întâmplător. L-am văzut pe tata copil, perfect, în uimire și joc, l-am văzut fragil și vulnerabil, căutător de siguranță, acceptare și dragoste. În ultimii ani, poate cea mai mare realizare a mea este că am reușit să avem în sfârșit o relație care să ne fie reală și bună amândurora.

A doua zi, am spart din greșeală un suport de pahare din ceramică pictată de prin Istanbul, suvenir de prietena mea cea mai bună de atunci. Întâi am vrut să îl arunc, apoi să îl lipesc și să îi vindec cu vopsea aurie fisurile. În procesul de reparație, mi-am lipit degetele între ele și am reușit aproape să stric blatul insulei din bucătărie. Nu am renunțat, dar m-am gândit că poate uneori, ceea ce se strică nu poate fi reparat fără a ruina mai multe lucruri împrejur.

Am trăit multe sincronicități în anii de când m-am recuperat pe mine cea care eram înainte să mă ignor. Tot mai multe, mai dese și mai încărcate de semnificații. De fapt cred că ceea ce s-a întâmplat este că intuiția mea a devenit mai puternică după arheologia sinelui autentic.

În dimineața de dinaintea plecării, în vreme ce așteptam mașina care să ne ducă la aeroport, a trecut prin fața casei, prietena mea din copilărie. De câțiva ani ne desparte un ego perfect reflectat înapoi de fiecare dintre noi, cu toată durerea, nesiguranța și neacceptarea copiilor nevăzuți care am fost. Percep asta cu precizie chirurgicală, în fiecare detaliu și tușă de tristețe disimulată, în fiecare rid care trădează o înțelepciune complezentă.

Aș fi vrut să îi spun că am grijă de partea din ea pe care o oglindesc și să o rog să facă la fel cu partea din sine în care îmi găsesc ecou. Aș fi vrut să îi spun că o văd, că îmi pare rău pentru orice i-a făcut rău vreodată și că îi mulțumesc pentru însoțire și pentru creșterea pe care mi-a înlesnit-o. Aș fi vrut să îi spun că spre deosebire de ceea ce gândim - o palidă aproximare a convingerilor comune, o medie a lecturilor, discuțiilor și traseelor neuronale astfel pavate, ceea ce simțim este real și nu poate fi supus dihotomiei bun-rău. Doar că majoritatea dintre noi nu mai simțim, pentru că nu vrem decât partea de plăcere, fără partea de durere. Dar ea a trecut repede, cu un zâmbet instituțional, a intrat pe interzis și a dispărut ca în vis, în vreme ce noi ne urcam în aceeași mașină, de data asta albă - ca dintr-un joc complementar, care ne-a condus la aeroport.

***

Există multe motive pentru care oamenilor le este dificil să se iubească și să se accepte. Unele dintre motivele comune includ:

• Presiunile și așteptările societății: societatea stabilește standarde de frumusețe, succes și comportament pe care oamenii se simt obligați să le respecte. Acest lucru duce adesea la autocritică și sentimente de inadecvare.
• Experiențele trecute: evenimentele sau experiențele traumatice din viață pot afecta percepția de sine a unui individ și pot duce la sentimente de rușine sau îndoială de sine.
• Critica interioară: mulți oameni au o voce internă critică și negativă, ceea ce poate face dificil să se accepte și să se iubească pe sine. De obicei, această voce este internalizarea vocii uneia dintre figurile de atașament din copilărie: părinte, educator sau îngrijitor.
• Lipsa conștientizării de sine: unii oameni pot să nu aibă o bună înțelegere a propriilor gânduri, sentimente și nevoi, ceea ce poate face dificilă acceptarea și iubirea de sine.
• Comparația cu ceilalți: rețelele de socializare, divertismentul și alte forme de media ne expun la multe imagini perfecte, retușate sau false, ceea ce poate conduce la sentimente de inadecvare și îndoială de sine.

Este important să ne amintim că iubirea de sine și acceptarea necesită timp, practică, efort și angajament continuu. De asemenea, este important să căutați ajutor - un terapeut sau un consilier vă pot ajuta să vă rezolvați conflictele interioare și vă pot oferi îndrumări în călătoria iubirii de sine și a acceptării.