Greu de scris despre concert, greu de articulat sentimentul de bine si de rau, de panica si de demoni dezmortiti de animatia psihedelica, dar mi-e necesar.
La nouasprezece ani l-am descoperit pe Waters solo cu Pros and Cons of Hitch Hiking. Adormeam cu castile pe urechi numai sa ma trezesc la cate-un racnet de-al protagonistului fugarit de angoase existentiale.
Habar nu aveam atunci ca Zidul si Autostopul au fost la concurenta (...wiki s-a inventat mai tarziu). Waters a prezentat ambele demo-uri membrilor Pink Floyd si Hitch Hiking a ramas drept solo-album.
Am ascultat apoi Final Cut pana la epuizare: un album politic, mai curand anti razboi si mai putin despre drama lui Roger-copil, lipsit prematur de figura paterna.
Cu fata la zid. Concertul de aseara nu a fost deloc o surpriza. A fost o bucurie! M-am bucurat sa il gasesc pe Waters exact atat de tanar, de viu si de anarhist pe cat mi l-am imaginat. Spectacolul a fost "big and loud", in antiteza cu anti-consumerismul promovat, dar asta nu m-a ingrozit. Consumul de rock progresiv nu dauneaza. Iar faptul ca parlamentarii au vazut concertul gratis mi se pare un furt fericit. They need it more than us! On a side note, m-am bucurat si ca am stat langa niste liceeni care pareau sa stie multe despre inside si outside the Wall. Fiecare cu zidul lui, o constructie magistrala ca din piese lego.
Personal am plans o vreme. Nu pentru ca actul artistic m-a emotionat profund, ci pentru ca intre foile de ceapa ale copilariei, adolescentei, tineretii si maturitatii am gasit monstri si viermi si crapaturi subtiri de lumina. Am plans pentru ca stiu ca trebuia sa fi vazut concertul asta acum douazeci de ani, cand ar fi insemnat altceva. Nu stiu daca are sens, dar cred ca atunci ar fi fost un catalizator pentru asezarea corecta a prioritatilor, pe cand acum a fost doar o confirmare ca n-am dat-o-n bara magistral.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu