Lumea la doi ani

De ceva vreme am o bănuială că apogeul înţelepciunii şi al mirării creatoare e pe undeva pe la doi ani. Pesemne că odată cu creşterea vocabularului şi stăpânirea subtilităţilor lui, inocenţa primelor construcţii vocale se pierde. De pildă, ieri am aflat că "iarba e murdară de frunze". Totul pare să evolueze cu atâta fluiditate şi firesc încât mă găsesc de multe ori, martor mut al unui miracol ale cărui dimensiuni nu le-am bănuit atunci când m-am hotărât să devin mamă. Ca atunci când, acum câteva zile, plimbându-ne pe potecă din spatele casei, Toma a venit şi s-a agăţat de câte un deget de-al meu şi de-al lui Ştefan, ca să ni le unească într-un tandru ţinut de mână.

La mulţi ani frumoşi puiului meu bun, cu ochi albaştri şi rotunzi ca două planete vieţuite de spiriduşi!