Acum exact şapte ani, am renunţat la disperare. Disperarea 'a contemplativă şi filosofică a lui Cioran şi cea pământean-relativă a tic-tac-ului hormonal. Am împachetat toate logicile la poalele Pietrii Craiului, într-o noapte de Înviere. Să fim alături câtă vreme râdem mai mult decât plângem! Noi doi şi miniaturile noastre o să învingem nonsensul şi nimic nu o să ne tulbure egoismul îndrăgostirii. Am zis da.
Mi-e dor de scrabble, de munte, de medieval şi apartenenţă. Şi de mine când credeam cu putere în ceva!
Psihologie, psihoterapie și alte povestiri
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Nu am mai călătorit cu trenul de o veșnicie, ce-i drept o veșnicie mică, de douăzeci de ani. Port negru pentru că îmi imaginez că mă îndrept...
-
Cum ar fi dacă temerile tale cele mai profunde, comportamentele tale distructive sau eșecurile constante nu ți-ar aparține cu adevărat, ci a...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu