Ea era un amestec de femeie, bărbat şi copil, sau cel puţin ăsta era complimentul cel mai frumos pe care i-l făcuse vreodată cineva, în cazul de faţă un fost prieten nedevenit iubit. În realitate era capricioasă şi diafană ca o femeie, descurcăreaţă şi puternică ca un bărbat şi naivă ca un copil, uneori chiar toate laolaltă, cum se va vedea din rândurile care urmează.
A învăţat de la început că viaţa e făcută din mici bătălii pe
care trebuie doar să le duci; nu contează dacă pierzi sau câştigi, cât timp la
capătul fiecăreia eşti puţin mai aproape de destinaţie. Aşa a înţeles ea, că e
bine să participi, să faci tot ce ştii mai bine, dar să nu te intereseze
rezultatul, pentru că nu poţi câştiga de fiecare dată, decât poate dacă
eşti singur în luptă şi chiar şi atunci s-a pomenit să ieşi pe locul doi
uneori. Iar bătăliile astea ale ei erau despre orice: despre educaţie, despre
joc, despre prietenie, despre iubire, despre profesie, pasiuni, boli,
anotimpuri, despre absolut tot.
Aşa a ajuns să vadă totul ca pe o confruntare pe care o părăsea
înainte de ceremonia de premiere. Abia aştepta gongul de început de partidă,
îşi sufleca mânecile tacticoasă, se aşternea serios pe treabă şi cât mai era
ceva de lămurit, lămurea, fără emoţie şi fără aşteptări. Algoritmul devenise
extrem de simplu: se dă un vis, se face un plan, se trece prin
punctele b şi c şi se declară parcusul a-d finalizat cu succes.
Ceilalalţi deveniseră oarecum invidioşi pe sistemul ei infailibil. Faptul că nu
lupta pentru glorie îi dădea o aură de mercenară încrezută şi inabordabilă. Nu
îşi alegea ea proiectele, ci întâmplările se succedau aleatoriu, cam cum vin
comenzile către bucătăria restaurantului: uneori avea parte de ceva uşor,
răcoritor, alte dăţi lucrurile erau "în sânge" sau "bine
făcute".
Pe firul subţire al evenimentelor s-a adunat tot destinul ei
lumesc: carieră, căsnicie, copii, casă, concediu de vară şi concediu de iarnă,
toate aşezate frumos precum cărţile în bibliotecă, la litera C, cronologic,
după anul primei ediţii.
Într-o zi, în vreme ce ştergea cărţile astea de praf şi le aranja colţurile paginilor frumos în interior, dintre două capitole, s-a iţit o scrisoare:
“Îţi mulţumesc că ai răspuns: fără un rând de la tine totul este fad şi clipele nu au rost. Nu vreau să te impresionez sau să îţi schimb decizia, pe care însă sper că ţi-o vei schimba până termin această misivă, pentru că un lucru este cert: te iubesc, te doresc şi nu ştiu ce altceva aş putea face să te asigur că nu vreau decât să fie bine deplin între noi. Mă dezbrac şi de ultimul orgoliu în faţa ta: îmi e frică de moarte şi fug cât pot de ea, râd, cânt şi dansez ca să îmi piardă urma, dar mai teamă decât de însăşi moartea îmi este să te văd plecând. Ştiu, simt şi sunt convins că mi-am dorit să apari în viaţa mea, iar acum că în sfârșit te-am întâlnit nu îmi mai pot închipui cum ar fi fără tine. De la distanţă, de aproape, cu crize şi toate celelalte, înțeleg că eşti totul pentru mine. Acum şi mereu.”
Pentru prima oară în mulţi ani a rămas descumpănită, încurcată de o asemenea declaraţie, al cărei înţeles nu îl desluşea decât pe jumătate. Cu un ciot de creion a zgâriat la repezeală verso-ul hârtiei aproape transparente: “Nu pot să hotărăsc nimic mai mult decât am hotărât deja. Orice altă opţiune m-ar rupe în două şi n-aş mai fi eu niciunde. Nu mă urî pentru că am dreptate.”
A împăturit înapoi scrisoarea, a scuturat-o de cealaltă jumătate de înţeles şi a aşezat-o între paginile cărţii despre limite şi încredere sau despre limitele încrederii, nici ea nu mai ştia precis. Imediat ce a ordonat totul ca mai-nainte, telefonul a zbârnâit scurt. “Deşi nu mi-e uşor, îţi respect hotărârea. Oricând vei avea vreo problemă, trimite-mi-o mie. O voi duce cu bucurie. Adio.”
Sentimentul unei despărţiri fără prezumția unui doi prealabil i se păru nostim. Atâta nobleţe şi sacrificiu nu văzuse decât în filmele cu buget mic și prost cheltuit. Nici nu apucă să îşi termine analogia că gandul îi fu iar întrerupt de-un mesaj: “Nu ai fărâmă de suflet. În fiecare clipă liberă mă voi gândi la tine dorind să treci de cel puţin trei ori prin ce trec eu acum”.
Acum era de-a dreptul înduioşată de prospectul unui abandon cu blestem: urma să rămână exact în locul în care era, cu bagajul ei, adică nimic nu s-ar fi schimbat chiar dacă fusese părăsită înainte de a fi fost cucerită. Gândul că suferise în avans infinit mai mult decât el acum sau oricând o făcu să zâmbească nostalgic. Se gândi contrariată cum de s-o fi răsturnat vitriol în borcanul cu miere, dar negăsind vreo noimă evidentă îşi întoarse toată atenția către următoarea luptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu