Cum am învăţat să schiez

Moş Crăciun există. Ştiu sigur, pentru că deşi în fiecare an descopeream cadourile frumos împachetate în dulap, n-am primit niciodată ce găseam printre rafturi, ci altceva. Într-un an mi-am lipit ochii de brad toată seara de ajun sperând să dezleg misterul. Moşul mi-a lăsat o pereche de schiuri verzi, din lemn, cu câte o săgeata roşie în vârf, exact în timp ce mă spălam pe dinţi. Deşi nu mi-am iertat că ratasem momentul descinderii lui, care era în sine mai valoros decât cadoul, m-am bucurat fantastic de darul său bizar. Probabil chiar asta îi cerusem într-un moment de exaltare premonitorie, deşi pe atunci şi multă vreme, am locuit într-un oraş de câmpie. Aveam cinci ani.

A doua zi am mers cu schiurile pe vadul din spatele şcolii, dar n-am reuşit decât să cad în repetate rânduri. Cred că nu greşesc dacă spun că nu există niciun schior în familie, aşa că nu mă mir că tata m-a lansat la 45 grade în prima zi.

Ceva mai târziu, când am terminat facultatea, m-am îndrăgostit de un alpinist, schior, căţărător, în general bun la sporturi extreme; genul adrenalină de trei ori pe zi. Am umblat atunci prin păduri şi pe creste, am cules ghiocei din Valea Morarului înainte de a merge dimineaţa la birou şi, printre altele, mi-am pus iar clăparii în picioare. Nu-mi ieşea, dar eram încăpăţânată; şi autodidactă - o combinaţie aparent necâştigătoare. O săptămână întreagă am urcat seară de seară cu schiurile în spate pe pârtia de începători. Mă simţeam din ce în ce mai bine, dar eram foarte departe de a fi în largul meu. În ziua în care mi-a spus, "hai sus, aici nu mai ai ce învăţa", s-a frânt şi ultima speranţa că aş putea schia curând. "Sus" m-am blocat într-o panică indescriptibilă şi nu mai ştiu cum am coborât: cu schiurile în braţe, cu telecabina, pe post de rucsac sau am aşteptat primăvara la cabană; cert e că nu m-am mai apropiat de schiuri încă vreo cinci ani, până când mi-am cunoscut jumătatea.

Atunci am mai încercat o dată, am mai eşuat o dată, am mai luat o pauză. În America, am găsit un deal cam cât cel din copilărie, amenajat cu teleschi şi populat cu entuziaşti de câmpie şi mi-am reactivat oarecum încrederea în potenţialul meu de alunecare controlată. Într-atât încât am îndrăznit să încuviinţez o excursie în Colorado în acelaşi sezon, în vacanţa de primăvară. Am făcut rezervările în decembrie pentru martie, iar în februarie am aflat că sunt însărcinată. Singura coborâre pe care am făcut-o în Vail a durat mai mult decât dacă aş fi urcat. De data asta aveam pretext.

Fast-forward până în era noastră. Prietena mea din liceu s-a relocat la Braşov. Avem copii de-o vârstă, care împărtăşesc aceleaşi activităţi extraşcolare: schi, înot, germană. Ne-am hotărât amândouă să ne ajustăm aptitudinile în concordanţă cu preocupările lor. Fiecare cu monitorul ei.  Ea, cu o săptămână şi 13 centimetri în plus. Eu, cu mult mai multe frici şi motivaţii.

Ieri a venit primăvara în Postăvaru. A bătut vântul şi norii stăteau toţi rotocol deasupra Pietrei Craiului. De cealaltă parte, Bucegii frumos desenaţi, cu văile grele de zăpadă gata să plece. Am uitat de mine şi am coborât ca şi când niciodată nu am fost mai liberă.