Căzută în cap

E duminică la amiază, concursul iezilor s-a terminat în sfârșit și plecăm fâș-fâș pe zăpada ca o zeamă de zahăr. Sunt mahmură de nesomn, vin roșu și primăvară.

Furtuna

Plecăm târziu și fără tragere de inimă, parcă mai mult să ieșim din casă decât să ajungem undeva. E senin și foarte cald, aproape 30 grade. Dinspre Crai se aud tunete înfundate, în parcarea de sus e o liniște suspectă.

Vineri 13

bulgări de bumbac aruncați stângaci în copaci,

Craiul învelit în văluri transparente pe creastă

sandvici albastru de nori şi senin.
la mijloc mintea haihui

Paşte foarte fericit!

Paştele şi Crăciunul aveau o cu totul altă substanţă în copilărie: anticipam şi participam cu totul, de la curăţenie, la gătit, decorat şi ospătat, chiar dacă cu o doză de religiozitate mai curând ritualnică decât spirituală.

Cum am învăţat să schiez

Moş Crăciun există. Ştiu sigur, pentru că deşi în fiecare an descopeream cadourile frumos împachetate în dulap, n-am primit niciodată ce găseam printre rafturi, ci altceva. Într-un an mi-am lipit ochii de brad toată seara de ajun sperând să dezleg misterul. Moşul mi-a lăsat o pereche de schiuri verzi, din lemn, cu câte o săgeata roşie în vârf, exact în timp ce mă spălam pe dinţi. Deşi nu mi-am iertat că ratasem momentul descinderii lui, care era în sine mai valoros decât cadoul, m-am bucurat fantastic de darul său bizar. Probabil chiar asta îi cerusem într-un moment de exaltare premonitorie, deşi pe atunci şi multă vreme, am locuit într-un oraş de câmpie. Aveam cinci ani.

Singură pe coclauri

Ultimele săptămâni au trecut nebuneşte, fără soare, cu zile-maraton şi weekenduri înghesuite între petreceri cu prea mult vin şi fum, cu nopţi lungi fragmentate de tuse-febră-coşmaruri şi dimineţi târzii, convalescente.