Apoi, în cei şapte ani departe de ţară, toate sărbătorile şi obiceiurile au fost fie în contratimp (Paştele catolic), fie distorsionate şi comercializate profund (Crăciunul, ziua mamei şi a tatălui), fie parţial integrate fără discernământ (ziua recunoştinţei, halloween, sfântul valentin), fie definitiv dezintegrate (revelionul, Sf Maria, Rusaliile, alţi sfinţi ortodocşi). O falsă problemă de adaptare, care s-a diluat pe măsură ce ghioceii, sarmalele şi pasca au devenit redundante.
Pentru evitarea pregătirilor exagerate şi a oricăror situaţii de tip haos-formalizat, am decis să plecăm de-acasă. Doar în noaptea de înviere, doar noi doi, ca acum doisprezece ani. Aşa că am rămas peste noapte în Postăvaru, într-un format extrem de intim (surprinzător!), cu cabanierii, barmanii, bucătarii şi două fete, instructori de schi.
N-am avut nici un plan, nici un fel de aşteptări şi asta cred că ajută de fiecare dată (sau cel puţin de fiecare dată când e vacanţă). Aveam o fantezie de urcat pârtiile cu ratracul şi cam atât. Cineva m-a descurajat neconvingător, fetele au zis că e făcubil.
S-a întunecat, am coborât de la cabană la teleschi pe schiuri la lumina iphonului prins între ochelari şi cască, apoi am urcat cu ratracul înapoi şi am mai râs o vreme în formaţie ad-hoc până când ne-a împrăştiat "generăleasa".
De dimineaţă am făcut câteva fotografii, câteva ture până (mi-)am ucis demonul Lupului cu zăpadă moale şi prietenoasă sub canturi, apoi am făcut rost de vitamina D pe un şezlong lângă care sfârâia zăpada iar la prânz am predat cartelele cu lacrimi în ochi. Sper sincer să ningă în septembrie. Liniuţele lăsate de ratrac dau dependenţă mai ceva ca alte prafuri :) Cred.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu