În toată harababura asta, mi s-a făcut foarte dor de lumină, aer şi pădure, iar invitaţia la plimbare, deşi improbabilă, m-a amăgit că îmi voi lua în sfârşit porţia de ozon şi linişte. În timp ce îmi strângeam şireturile la bocanci, primesc mesajul de răzgândire şi rămân suspendată între dezamăgire şi determinare. Din motive organizatorice, alesesem să merg singură. Copiii şi-ar fi urmat tratamentele şi programul de prânz şi somn, eventual somn în trei spre reîncărcarea bateriilor întregii familii.
Plec la 11:15 de-acasă şi profit de lipsa vreunui plan să dau în bobi ca în copilărie: dacă vine autobuzul către pietre [-le lui Solomon] urc pe drumul vechi şi încerc să ajung cu cabina în Postăvaru, fac câteva fotografii şi cobor la Cabană. Am şanse foarte bune să mănânc sus de prânz şi să cobor pe jos sau cu cabina, depinde cum mă simt. Dacă nu vine maşina... dar uite-o că vine, semn clar că gândurile mele sunt bine aspectate.
Sunt obişnuită să ies singură la plimbare. În general nu am răbdare să coordonez agendele comunităţii şi prefer să nu cer sau să fac concesii. Sunt obişnuită să ies singură în oraş, în direcţia opusă adică. Acum mulţi mulţi ani, când mă hotărâsem să învăţ singură să schiez, am fost câteva după amieze la rând pe Bradul, eu şi doagele închiriate, pâş-pâş la deal şi opa-opa la vale. Nu am făcut progrese pentru că nu sunt un talent înnăscut şi treaba asta se face cu instructor, dar... cum nu citesc instrucţiuni şi de intuiţia cristianei nu s-a pomenit, am rămas cu exerciţiul încăpăţânării.
Pe scurt, în cetate mă simt foarte în largul meu, în pădure nu chiar.
Am mers repede pentru că n-am avut cu cine vorbi; ritmul solo este mult mai alert decât plimbarea cu copiii care se opresc la fiecare serpentină să analizeze vreun păianjen sau să adune săbii-devenite-toiage-redevenite-săbii. Am făcut 25 de minute pe drumul vechi, până în Poiana mică şi încă 25 până la telecabina Kanzel, singura care funcţiona. Am aşteptat patru sau cinci cabine; probabil dacă aş fi urcat pe jos ajungeam cam tot atunci. Data viitoare când voi fi în formă şi mai bună, voi merge pe jos până sus, mai ales că transportul pe cablu va fi din ce în ce mai aglomerat.
Sus albastrul stătea agăţat pe câteva creste ascuţite şi alungit de-a lungul celorlalte coame îmblănite-n zăpadă. E în sfârşit linişte în mintea mea, de parcă toţi neuronii s-au distanţat şi meditează individual. Aproape că râd de bucurie că mă aflu aici - uitasem cât de simplu e să fii bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu