Cel mai bun tată

Se întunecă devreme, afară plouă cu ace de gheaţă şi din camera copiilor se aude vocea Stelei Popescu povestind despre Nemo. Ştiu că liniştea nu va dura mult, dar mă bucur de ea câtă e, răsfoind placid o revista ca o carte de colorat - cu imagini disparate şi informaţii puţine.

Încep cursele de maşini, cu hârşâit de eleroane furibunde pe grilajul caloriferelor. Nuuuuuu, staiiiii, eu câştigam acum. Sau mai bine strângem maşinile şi ne jucăm cu lego; douăzeci de minute mai târziu, navetele spaţiale se prăbuşesc şi devin zeci de arme albe ascunse parşiv în covor, transformându-l pe negândite dintr-un accesoriu pluşat într-un monstru minat.

Tatiii, ne tipăreşti, ne tipăreşti, te roooog?! Pagini de colorat cu super eroi şi melci de curse, ţestoase ninja, poate chiar pe însuşi duhul albastru din Aladin... Şi apoi facem puzzle, ba nu, ne uităm la Cars 2, ba nu, ne citeşti, te roooog, ne citeşti? Ba nu, hai mai bine să facem o pistă din cutii de carton pentru maşinile telecomandate şi apoi ne citeeesti, te rooog. Da' te rooog.

Aşa decurg majoritatea serilor în care mă adun cu greu de pe canapea şi trec pe pilot automat la festivităţile de cină şi ultimele retuşuri înainte de culcare: pijamale, spălat pe dinţi, sirop, aerosoli, îmbrătişoare şi în cele din urmă zen.

Mă uit în jur la hainele mici împrăştiate pe jos, la vasele din chiuvetă, la firmiturile dimprejurul mesei şi alunec moale, înapoi în locul din care mă dezlipisem adineaori cu greu. Cu ultimii neuroni activi, mă gândesc cât mi-ar fi plăcut să am un tată ca al lor: să fie acolo, drept şi bun, să mă înveţe despre lume cu răbdare, să am încredere în el şi poate, mai târziu, în mine. De câte alegeri riscante m-ar fi salvat oare o copilărie normală!? Dar fără alegerile astea riscante, nu l-aş fi cunoscut pe el, aşa că nu regret chiar nimic.

În extensiile teoriilor freudiene, taţii definesc pentru fete genul de bărbat pe care acestea îl caută mai târziu. Paradoxal, la mine e exact pe dos - mi-aş fi dorit ca soţul meu să îmi fi fost tată, unul care să mă sprijine mai mult decât să mă intimideze, să mă înveţe mai mult decât să îmi pună la îndoială potenţialul, să mă facă să mă simt în siguranţă mai mult decât să îmi inducă frică.

Îmi iubesc tatăl şi cred că a făcut ce a ştiut mai bine cu bagajul pe care îl avea. Trecutul nu poate fi schimbat (deși câtă vreme ne putem schimba perspectiva asupra lui și asta e discutabil), dar preţuiesc de la distanţa celor treizeci-plus ani care mă despart de propria-mi copilărie, fiecare lecţie de paternitate şi mă bucur că iezii noştri au un prieten de nădejde, pe viaţă.