Si vis amari, ama

Mereu mi-am imaginat poveștile de dragoste undeva între un vals vienez cu o cupă de șampanie în mână și un flirt elevat printre draperii grele de catifea: priviri languroase, gesturi precise, cuvinte care taie fin. Realitatea unui duel rusesc între lucidități simetrice nu încăpea în tabloul meu estetic, eretic și erotic.

Până acum n-am intrat niciodată în camera asta din care răzbăteau cândva muzică bună și hohote de râs. Acum, aproape că aud ecoul respirației mele lovindu-se de pereți.

În timp ce privesc imaginea dezolantă a încăperii în care zac împrăștiate pe jos haine sfâșiate și farfurii murdare, sticle neterminate și scaune răsturnate, cioburi și urme de delicatese, îmi promit ca de data asta să nu dezertez. Să nu mă disociez, să nu închid ochii.

Work hard, party hard, they said. 

Îmi vine să râd și să vărs. Mă mișc printre resturile unui delir afectiv, ca un arheolog al propriului cataclism. Oricât de greu ar fi, oricât de mult ar dura, dacă nu curăț mizeria asta acum, mă dezintegrez. Nu mai vreau să salvez nimic și pe nimeni. Nu mai caut scuze, explicații sau exit-uri, doar pentru a menține imaginea unei potențiale fericiri. 

Sunt dificilă, furioasă, incomodă, haotică și intensă. Și în același timp conștientă, calmă, prezentă în corpul meu. Falimentul emoțional e ca un pian dezacordat pe o scenă fastuoasă. 

Dincolo de iubire, a fost o extravaganță care mă lasă fără inimă, fără gânduri, fără corp. Ca și când după acest război cu armele încărcate de anxietăți și tăceri, m-aș naște pe mine, m-aș revendica din uterul universului.