Aşa că după ce prima inducţie potrivită pentru 3 martie nu s-a întâmplat din cauză de nepotrivire de caracter cu doctorul, sau mai precis a doulei cu doctorul-surpriză care ţinea locul doctorului preferat, iată-ne ajunşi la aproape 42 de săptămâni în 8 martie, spitalizaţi din nou cu forme şi acte, încredinţaţi că de dată asta o să primim ghiocelul :)
Totul a decurs ca în carte: rupt apa la nouă diminineata, mers pe scări cam fără chef şi spor, sus-jos, sus-jos, chemat la monitorizat din oră în oră, trimis emailuri şi cochetat pe facebook că deh, aveam wireless şi macbook air to show off :)). Nici un semn de contracţii serioase, câte o crampă ici colo, dar nimic organizat în travaliu. Doula a încercat ceva presopunctură, şi din politeţe am încredinţat-o că face treaba bună. În mod straniu, de data asta nu am simţit că mi-a fost la fel de utilă, psihic sau fizic. Întâi, pentru că fiind supraponderală nu a putut ţine pasul la plimbările pe scări şi pe coridoare. Apoi, că încă de la început, am avut sentimentul că mimează înţelegerea şi încrederea, dar nu e realmente interesată decât de remuneraţie. Una peste alta, mai bine cu doula decât fără, fie ea şi grasă, afectată, şi pseudoimplicată.
Pe la unsprezece am cerut voie în jacuzzi, şi chiar am primit permisiunea de bălăceala în apă caldă cu bule - deşi unii doctori nu te lasă cu "acvariul spart" în apă că e risc de infecţie - buhuhu! În douăzeci de minute am ieşit pentru că începuseră nişte dureri atroce.. De-aici, n-am mai ieşit din camera până după ce am născut. Dilataţie şapte şi contracţii haotice dar puternice. Respiram, şi ne imaginam bând pe rând cafea, vin şi către sfârşit Hennessy pe terasa casei din Braşov, privind cu drag către cei doi pici care aleargă mingea prin iarbă. Şi pe fundal munţii desigur. Am desenat şi redesenat scena asta pe parcursul a vreo două ore, ştiu că mi s-a făcut frig şi cald de durere, transpiram şi tremuram, şi în răstimpuri zâmbeam la gândul că o să fie bine, o să se termine şi o să îl întâlnesc pe băieţelul minune din burtică.
Incercam zilele trecute să îi explic lui Ştefan cum e cu contracţiile astea şi mi-a venit în minte că e că şi cum ai avea o menghină în jurul bazinului care strânge şi un alt dispozitiv din vremea inchiziţiei înăuntrul bazinului care împinge şoldurile aiurea. Nu e o durere de moarte, dar e o durere care despică fiinţă în felii. Pentru înmugurire.
În jurul orei unu, când trucul cu "go to your happy place" nu a mai funcţionat, am cerut un analgezic (din cel din care am primit dată trecută - ştiam că are efect aproximativ o oră şi sperăm să îmi adun puterile pentru marea întâlnire), şi de teamă că voi naşte atât de repede încât medicamentul va avea efect asupra copilului, nu am reuşit să negociez decât o jumătate de doză, adică cam douăzeci de minute de respiro. Când mă pregăteam să cer şi cealalalta jumătate, asistentă a intrat în panică şi a trimis S.O.S.-uri prin pager către doctor, de unde am dedus că din punct de vedere al parametrilor medicali eram pregătită să nasc. Apoi a urmat cea mai stranie parte, în care a trebuit să respir astfel încât să controlez instinctul de a împinge, pentru că doctorul era în altă sala, la o altă naştere. A apărut după două zeci de minute foarte lungi, şi din şapte contracţii eficiente s-a născut Tudor Andrei, căruia se pare că o să îi spunem Andrei, pentru că aşa îi place fratelui lui.
Dacă toate s-ar fi oprit aici, ar fi fost o poveste de mare succes, dar din păcate eu am avut o hemoragie care mi-a scăzut tensiunea la 6 cu 4, şi Andrei a avut minime probleme respiratorii pentru care l-au dus la evaluat. Chiar şi aşa, după ce ne-am reunit în salon, peste o oră sau două, ne-am considerat norocoşi, victorioşi şi extrem de fericiţi.
*suntem împreună de patru ore
:-) sa va bucurati unii de altii.
RăspundețiȘtergere