Furnizori de bucurie

Ultimele zile, săptămâni, luni, zeci de luni au fost haos. Never a dull moment. Intens, încurcat, greu. E greu de fiecare dată când nu sunt pe drumul meu. Am nevoie de o pauză, mi-am zis şi am înşfăcat cazare în Năvodari de miercuri până duminică. După care mi-am amintit de câteva angajamente, pe care le-am amânat şi de deschiderea atelierului prietenei mele, creator de poezie herbalistică, căreia i-am spus că sunt zob şi nu voi fi aici în weekend.

Mi-a răspuns că e important pentru ea, n-o să mă ierte dar o să trecem peste asta. Între atâtea complezenţe şi neadevăruri a fost reconfortant să știu ce simte, genul de conversaţie reală pe care credeam că doar eu o pot genera, ca atunci când îi sun în seara zilei mele de naştere pe cei care nu mi-au spus nimic peste zi, ca să nu sufăr şi să nu sufere; comunicare at its best.

Am anulat rezervarea, am încercat chiar să restabilesc întâlnirile amânate. Am alergat, am mers cu bicicleta până când n-am mai putut sta în şa sau pe scaun sau în general şi când s-a făcut sâmbătă am pregătit sânziene, gura leului, trandafiri mici albi şi hortensie-liliac şi am purces să vedem locul cu muze al Irinei.

Casa asta, despre care trebuie încă să aflu, mi-a amintit pastrând proporțiile de Salisbury. E o poveste vie cu pereţi pictaţi acum câteva sute de ani, cu uşi din lemn şi zăvoare grele, cu vizetă acoperită de gratii, cu podele noi şi pietricele peste nisip lângă pereţi să nu iasă igrasia ca la suratele ei fără fundaţie, adică mai toate casele din centru. Iar Irina umple tot spațiul cu lumină și grație și diafan, îl umple și îl depășește cu mult, nu poate fi conținută de atelier sau oraș, e larger than life și generoasă în manifestarea ei artistică.

Şi a cântat Luiza jazz şi blues şi doină şi bosa nova de au crăpat pereţii şi s-au oprit autobuzele. Şi-am băut vin alb şi rece de vară şi am râs şi m-am gândit că există furnizori de fericire şi că le sunt deplin recunoscătoare că i-am întâlnit. De bucurie a doua zi am căutat roz în Bucegi.