Durerea din revelația mea a fost cât se poate de fizică, nu vreo suferință existențială ideatică, vreo himeră abstractă. Nu, durerea mea a fost reală, de o intensitate care nu-mi permitea să o ignor, și am ales să admit că, pentru prima dată în mult timp, am fost prezentă în corp, cu durerea mea, și asta a fost în regulă. Nu nici o metaforă, ci realitatea unei suferințe care a durat aproape o sută de zile, un disc intervertebral rupt, cu un fragment de 2 cm dislocat, apăsând pe nervul sciatic. Degete amorțite și imobile, crampe, cârcei, nesomn, morfină, tramadol, iad.
Am asistat cu răbdare la vindecare. Îi sunt recunoscătoare corpului meu că a știut să facă asta, să se pună la loc, să se repare, să resoarbă parte din fragmentul rebel, să se regenereze. Eu nu a trebuit să fac nimic. Mintea nu m-a ajutat cu nimic, dimpotrivă.
Durerea este relativă, în funcție de cum te raportezi la ea. Durerile nașterii au fost mai mici, nu pentru că au fost cu adevărat mai ușoare ci pentru că le cunoșteam finitudinea și finalitatea. După ele urma viață, gângurit, iubire. Durerile astea au fost grele pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmplă, pentru că s-au împletit cu frica de necunoscut și de moarte, cu lipsa controlului și a perspectivei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu