M-am întors aseară după o experiență transformatoare de patru zile, alături de oameni cu aceeași preocupare pentru autocunoaștere, vindecare, generozitate și adevăr. Poate pentru prima dată în viață, m-am simțit acasă, în acceptare și siguranță.
Am învățat despre distorsiunile cognitive folosite de inconștient din nevoia de adaptare, de a corespunde stimulilor veniți din exterior, despre populația de subpersonalități, cîmp și fenomenologie, despre contact real, nevoia de iubire și nevoia de a fi văzut și auzit.
Am fost copleșită în toate procesele terapeutice la care am asistat activ, trăind tot cu inima deschisă. M-am simțit tot mai liberă și conștientă, cu fiecare revelație. Este atîta frumusețe și bucurie în a-ți da voie să fii tu însuți.
Călătoresc cu un bagaj tot mai ușor, până când voi rămîne doar cu mintea, trupul și sufletul meu, în perfectă congruență. Vulnerabilă, asumată și recunoscătoare.
Dacă am fi fost în alt timp și spațiu, aș fi fost nebun după tine, a spus, și cerul a despăturit pământul și a căzut în nicăieri ca o eșarfă, nisipul s-a scurs înăuntru într-o clepsidră atotștiitoare, marea și-a sorbit valurile și am rămas suspendată în întuneric și nimic.
Am învățat că atunci când îl reduci pe celalalt la ceea ce cunoști și îți este familiar, nu faci decât să îl obiectivizezi, să ratezi înîlnirea reală cu el.
Știu, nici nu știi cât de multe știu, am spus și am închis ochii, cu rănile sublimate între gene.
Mi-am amintit că în aici și acum, am un miez de om de îmbrățisat, pe mine cea care devin. Îți mulțumesc pentru acest dar, pentru că m-am văzut în oglindă și am înțeles că m-aș putea îndrăgosti nebunește de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu