Moshmoleala

Am avut o zi plina. Plina de ganduri alandala si de fugareala prin cladire intre departamente si oameni, si oras, intre dentist si cumparaturi. Zilele pline ma fac sa ma simt utila si vesela. Ritmul alert e muzica dupa care ideile danseaza cel mai bine.



Am ajuns la servici aproape la 9, ca de obicei, si am citit pe indelete toate emailurile si toate stirile. Am vorbit cu mama despre tratament si am citit impreuna cate ceva despre efectele secundare care din pacate au inceput deja sa isi bage coltii in starea de normalitate (cata e ea, in lumea aceea paralela, a doctorilor care nu comunica, si a doctoriilor inaccesibile). Apoi am fost la dentist, la intalnirea bianuala a dintilor mai nou drepti si sclipitori cu igienista irakiana, complice la sentimentul de pe din-afara pe care desi nimeni nu ni-l baga in ochi sau in coaste, ni-l imaginam si intretinem, noi astia care am trait si in alta parte inainte de a ne bucura ranchiunos de "viata la tara". De parca e vina "lor" ca nu au (ne)voie sa stie mai mult. Dezbatem intre doua zgreptaneli pe molar, cum e bine si nu e bine aici, si cum sigur nu o sa ne pensionam in mijlocul porumbului. Ne despartim cu un "keep up the good work" si ma indrept cu dintii alunecosi si razaciosi catre Musette, masina-spa care imi incalzeste placut si aproape instantaneu dosul cand afara sunt multi celsiusi lipsa. Nu e cazul azi, dar abuzez de butoane din snobism :)

La a doua intersectie o imping ferm pe doamna cu Cadillac care da sa plece, ezita si franeaza brusc. Damn! Cobor stresata la gandul ca am folosit deja asigurarea pe anu' asta cand am frecat portiera de stalpii de la intrarea in parcarea de la servici. Doamna coboara si ea constienta si jenata de indecizia prealabila, ii spun ca totul pare intact, se uita si ea si se bucura, o intreb daca e sigura ca nu ii trebuie datele mele, in caz ca se razgandeste si o doare capu mai tarziu, ea nu ca nu e nevoie, se scuza frumos si inutil - ca daca eram atenta nici n-aveam ce povesti - si ne vedem de drum. Nu pot sa nu ma gandesc cate injuraturi latine s-au salvat doar din bun simt.

Ma intorc la servici si-mi iau o salata fara aspect si fara gust, lucrez ceva-ceva, si fug sa ma intalnesc cu noul meu mentor. Mentor e cineva caruia ii arati ce de idei minunate ai, pe care eventual seful tau nu le baga in seama. In functie de afinitati si vechime, devine un terapist profesional. Sau nu. Al meu (ai mei, ca am mai multi de fapt) e vice-presedinte si uneori am impresia ca se mira si el de importanta lui. Vicepresedintii si sefii lor au birouri mari, cu geamuri largi, birouri de lemn masiv foarte ordonate, mese mari de conferinta si reproduceri dupa tablouri celebre. La etajul sapte, ultimul din cladire. Jim ma face sa ma simt isteata de cele mai multe ori, vorbim despre ce ne preocupa, cum as putea sa il ajut la vreunul din proiectele de strategie la care lucreaza, in calitate de colaborator voluntar, retele sociale si alte detalii similare din bucataria americii corporatiste.

Plec multumita sa imi iau o cafea foarte complexa (skiny white chocolate mocha, decaf, tall :)) si schimb doi dolari de-ai mei pe o bancnota de doi dolari din borcanu de bacsis. Bineinteles dupa ce cer permisiunea baristei de serviciu... si ii promit ca o sa inlocuiesc actualul banut norocos cu hartia rara din borcan.

Ma intorc in birou, citesc emailurile care s-au acumulat, ma uit imprejur la lanul de cuburi anoste din care rasare jalnic cate o jucarie de plus, menita sa personalizeze cubul vreunui jovial, si plec iar cu treburi inventate sa le spun colegilor din fosta echipa ca aseara a fost un episod bun South Park; nu l-au vazut inca dar promit sa se uite deseara la reluare. Le spun ca s-ar putea simti ofensati, dar ca e totusi haios. Astept reactia maine.

Plec acasa in jur de cinci si dupa ce ma opresc sa cumpar "de mancare", ajung la obladi-oblada, la mota-mota si mota mic. Cu care rad bine bine si ma pregatesc de somn si de vise zuze. Data viitoare poate scriu povestea ursuletului vidat.