Intalnirea mea cu Toma - III

Prima sarcina a fost extrem de usoara si energizanta. In multe randuri, am simtit ca pot sa forez muntii, daca nu sa ii mut. Am aflat ca vom avea un copil exact acum trei ani, si pe parcursul celor noua luni, m-am simtit fenomenal: fara greturi, pofte, istericale (desi am batut putin din picior sa ne luam casa, ca deh, ne trebuia cuib) sau alte neplaceri. Am facut yoga/pilates pana pe la sapte luni, dupa care am redus activitatile fizice la varuit, asamblat mobila si shopping.

Doctorii au estimat ca data nasterii va fi 14 octombrie, asa ca  am invitat ambele mame/soacre sa asiste si sa ajute la eveniment. Ne-am mutat in casa noua (veche, dar complet renovata in timp record) pe 4 septembrie si am terminat finisajele in ajunul venirii "ajutoarelor", adica prin 10 octombrie. Obositi dar extrem de multumiti de rezultatele muncii noastre ne-am asternut pe asteptat. Pe masura ce Toma se lasa asteptat, noua resedinta s-a transformat intr-o oala sub presiune cu soacrele tropaind pe hormonii mei si-asa jucausi, negasindu-si locul si rostul si mai ales neincapand una de cealalta desi casa e pe trei niveluri...

In fine, la controlul de la termen, in ciuda rezultatelor pozitive la toate testele si monitorizarile, am aflat ca daca nu se intampla nimic in urmatoarea saptamana, or sa imi provoace nasterea, pentru ca placenta risca sa devina ineficienta in procesarea si transmiterea oxigenului si nutrientilor. Deja tracasata de interactiunile cu cele doua doamne si obosita de mersul pinguinului, n-am rezistat propunerii. Drept pentru care, in dimineata cu pricina, dupa un telefon la spital menit sa ne asigure ca avem camera, am purces cu bagajul pregatit de-o vreme. Am sunat doula, cu care ne pregatisem in cele trei intalniri prealabile pentru varii scenarii, si a promis sa ajunga odata cu noi la spital.

Spitalul nou, cu dotari maiestre, intr-un decor relativ domestic. Asistenta ma intampina bucuroasa la 8 dimineata cu propunerea de Pitocin intravenos; eu intru in panica si zic pas, stai sa vina doula sa negociem. Ce doula? Care doula? Aia din planul de nastere. N-am stiut, si oricum asa e procedura. Nope, cheama doctoru' ca de nu eu plec acasa. Imi si imaginez scena cu gravida uriasa (o burta care imi tripla usor profilul - ca si cea de acum de altfel) raspicandu-se intr-o engleza medical aproximativa si cu accentul aferent :)

Apare doula si se face pace. Ora 9.  Nu primesc Pitocin decat daca nu progreseaza travaliul la o ora dupa ruperea artificiala a sacului amniotic. Asa ca am depus constiincioasa tot efortul de care m-am simtit in stare vreme de cateva ore bune, urcand si coborand sute de scari, si zabovind cate 15-20 minute pentru control si monitorizare. Gandindu-ma-n urma cred ca am fost extrem de norocoasa ca lucrurile au decurs asa si nu am intrat in spirala interventiilor medicale cauzate de lipsa progresului.

Cred ca in jur de ora 1 am intrat la dus si am primit un masaj buuun de la doula. Apoi am cerut prima doza de analgezic - dupa care m-am simtit ca dupa cateva pahare de vin, si a trebuit sa stau cuminte in pat sa nu ma accidentez. Efectul a durat cam o ora, si desi contiuam sa simt contractiile, devenisera suportabile.

Catre 2:30-3 am mai cerut un shot, dar efectul nu a mai fost la fel de puternic si pe la 4 si ceva deja ceream epidurala si as fi acceptat bucuroasa cateva cezariene. Din fericire, eram suficient de aproape de deznodamant, incat sa nu mi se mai poata administra nici un fel de medicament si sa-mi revina optimismul si energia pe ultima suta de metri. Partea cu push-push a fost destul de ireala, ca nu simteam ca imi vina sa imping desi asistentele (ca la final s-au inmultit) si doctorul faceau galerie intensa. In cele din urma, am cedat epiziotomiei si Toma s-a nascut cu un tipat sanatos, albastrui, ridat si fara dinti ca un strumf batran... L-am primit in brate asa ud si moshmolit si s-a linistit imediat la san - imi amintesc ca ne-am privit indelung in ochi si ne-am indragostit instantaneu. Stefan plangea de fericire (cred) si doula ne asigura pe toti ca am facut o treaba buna. Pe masura ce durerile s-au estompat, am intrat intr-o stare de beatitudine coplesitoare: m-am simtit intreaga, puternica si plina de magie!

Ce-am invatat data trecuta: sa eviti inflatia de estrogen (nu avem decat un bunic acum cu noi care sa se ocupe de Toma cat suntem la spital) si cine n-are doula sa-si faca rost. Au trecut doi ani si trei luni de atunci, si ma pregatesc sa nasc in orice zi acum. Imi doresc nespus un al doilea baietel la fel de sanatos si bun, indiferent de cum va fi nasterea, dar recunosc ca in secret sper sa fie o experienta la fel de buna.