Intalnirea lui Stefan cu Toma - I

Inspirata de lectura "Giving birth with confidence", in care se pomeneste ca istoria nasterii fiecarui om are puteri de legenda, precum si de frumoasa poveste a nasterii unui alt baietel minune, care imparte acelasi nume cu pisoiul meu, m-am hotarat sa rememorez venirea pe lume a lui Toma.

Toma s-a nascut intr-o zi de toamna, buimaca de ploaie si de vant, in Des Moines, Iowa. Fratele lui, pe care il asteptam in urmatoarele saptamani, se va naste tot aici, cand ii va veni cheful de lumina, frig si zgomot.

Deocamdata, am recuperat de printr-un email catre nasii nostrii de cununie, impresiile tatalui:

"Perspectiva mea desigur. Sunt fericit. Mo este minunata, ca de obicei. Va fi o mama pe cinste si sunt foarte mandru de ea. Sunt mandru pentru ca a avut intelepciunea sa ia deciziile cele mai bune pentru ea - in special angajarea moasei, care ne-a fost de un real ajutor. Zic "ne" pentru ca pe mine m-a ajutat pur si simplu prin faptul ca a stiut ce si cind sa ii zica si sa ii faca lui Mo in binecuvintata zi de marti 21 octombrie, cind ne-am infiintat de cu dimineata la aripa noua a maternitatii in care avea sa vina pe lumea asta Toma Rares (da, pina la urma ne-am hotarit ca, daca tot va avea de optat intre a fi roman european sau american, sa ii oferim optiuni si pentru nume). Am fost destul de linistiti si in afara de citeva mici contre cu asistenta si doctorul in legatura cu inducerea sarcinii, totul a fost ok pina la travaliu.

Din nou, mentionez ca este perspectiva mea - ok inseamna ca am putut sa o mangii si eu alaturi de moasa pe Mo cand contractiile o luau razna. Priveam uimit acele care inregistrau pe hirtia milimetrica ritmul inimii bebelusului si intensitatea contractiilor. Contractiile au un scor de la 0 la 100+. Cand am ajuns la spital, scorul era in jur de 40, ceea ce nu era considerat inca contractie. Ca dovada, Mo se putea plimba si vorbi. Da-i cu urcat-coborit scari, colindat holuri in speranta ca gravitatia isi va face datoria si contractiile isi vor urma cursul fara sa fie nevoie de administrarea pitocinei (traducere aproximativa a chimicalei care imita substanta secretata la comanda creierului pentru contractii naturale, oxitocina). Durerile au inceput pe la scorul de 60, si nu mica mi-a fost uimirea sa vad cum Mo s-a transformat intr-o pisica cuminte cuminte, pe care o mangiiam si o alintam cand trecea prin contractii.

Odata cu scurgerea timpului, s-a instalat linistea in salon si se auzeau doar susoteli intre Mo, moasa si asistenta pe muzica de fundal ("Bach for relaxation" - ti-o recomand in loc de somnifere :)). Si daca Mo mai putea articula ceva pentru durerile de 60, cand au inceput cele de 80, si chiar o suta s-a intimplat ceva in capsorul ei - nu pot sa uit cum mi-a devenit clar ca a depasit momentul psihologic in care ar fi putut recurge la epidurala. Dintr-o data am vazut-o respirand asa cum nu a avut motiv dar a invatat in acea clasa prenatala, trecand peste contractiile de 100+ si nestiind ce sa mai zica decat ca "sunt cuminte". Asistenta tot venea din cand in cand si cand am vazut ca incepe sa astearna unele altele in jurul patului am stiu ca se apropie evenimentul. Mo m-a trimis in antecamera unde am batut cei 2 metri de s-a facut sant acolo, probabil un sant sapat de nenumarati alti tati. A venit doctorul, jovial dar "old-school". Nu a lasat-o sa nasca altfel decat in clasica pozitie care se practica si acasa (atat moasa cat si clasa prenatala ne invatasera ca pozitia cea mai buna e cea in care mama se simte cel mai bine sa impinga) si era hotarit sa termine cat mai repede cu nasterea. Asa ca cu moasa la un picior, o asistenta la celelalt si doctorul care completa corul de incurajare a pornit travaliul.

Au fost 26 de minute interminabile. Moasa a dat ulterior verdictul de "nastere grabita de doctor" - a zis ca prin alte parti doctorii sunt mai rabdatori si te lasa sa impingi timp mai mult, ca sa iti poti aduna puterile. Pe Mo au indemnat-o de 11 ori sa impinga. Eu am rezistat cred ca la 8 din cele 11 contractii insotite de 2-3 runde de impins in care simteam cum Mo isi aduna toata energia ce-o mai avea prin colturile fiintei. A urmat negocierea deciziei de epiziotomie pe care am ascultat-o cu ditamai nodul in git, rugandu-ma la Dumnezeu sa ii dea putere. Si i-a dat. Mare minune la voi femeile, cu fabricuta asta si cu puterea incredibila ascunsa sub atata tandrete, frumusete si disponibilitate de dragoste. Cand am auzit patru voci zicand "there you go!! This is it!! This is the big one! Push now!" am pasit in camera si am vazut ceva mic si mov albastrui fiind depus la pieptul mamei - Mo mea minunata.

Una dintre maini era legata de cap cu cordonul ombilical, care se infasurase de doua ori in jurul gitului si a mainii :) - a iesit pe lume cum sar atletii la inaltime la olimpiada. De atunci ce sa zic - am plans vreo 10 minute ca altceva nu stiam sa fac, si ii mingiiam cand pe unul cand pe altul in timp ce doctorul si asistentele isi faceau treaba in jurul nostru. Pe mine, ca si probabil pe majoritatea tatilor, m-a lovit un sentiment de responsabilitate coplesitor pentru urmatoarele zile. A culminat cred acum doua zile, dupa prima noapte petrecuta in trei (am lasat mamicile sa doarma ca sa il poate prelua dimineata) cu o stare de anxietate si neputinta de a ma bucura: bucurie pentru darul acesta de viata sanatoasa, de nastere fara complicatii, de fat care suge tot ce intra in raza guritei mostenite total de la Mo, de mama sanatoasa si bucuroasa de pruncul ei. O mie de ganduri pe minut, si doar rugaciunile au avut darul de a ma linisti. Rationalul functioneaza, stiu ca nu este un sprint, e un maraton, nu este decat senzatia stupida ca nu prea esti in control, mai ales cand micul print de abia are 3 zile si esti cu el acasa (ceea ce de altfel e o bucurie pentru ca n-ai fi acasa cu el daca nu ar fi complet si deplin sanatos). Dar asa sunt eu la inceput de drum cu responsabilitati. Cred ca trecerea pe la doctor in ziua a 5-a si revenirea la servici au avut darul de a ma linisti. Am petrecut noaptea trecuta linistiti, cu somn dupa voia lui Toma, insa cu sentimentul ca stim ce facem si cu o crescanda constientizare a limitelor pe care le controlam si al algoritmului pe care putem sa il aplicam relativ la semnele lui Toma!"

Dupa care notam si eu, o umila contributie personala: "una peste alta, suntem bine, alaptam pana adormim cu lapte pe mustati si crestem ca Fat Frumos."

Zilele-astea o sa primesc si varianta doulei, pe care o sa o traduc sau nu, dupa care o sa "fill in the blanks" cu ce imi amintesc eu din acea zi memorabila si nu s-a spus deja.