Reverberaţii

Acum optsprezece ani începeam facultatea: cu mintea a-pragmatică şi sufletul plin de fluturi. A fost o vreme bună. De visat, de iubit şi de presat între pagini groase care se vor scrie sau nu vreodată.

Astăzi m-am întâlnit cu cel pe care un timp l-am crezut jumătatea mea. Des-lipită. Cel care mi-a dat şi apoi mi-a cauterizat aripile, care mi-a bătut la uşa camerei de cămin într-o noapte de Sânziene şi care în cele din urmă s-a căsătorit cu cealaltă fată, care uneori era plecată şi el nu. El rămânea întocmai ca să nu fie singur. Căruia într-o zi i-am spus că "nu-i destul să mă iubeşti" şi apoi mi-am muşcat buza până la gustul sărat al trădării. Despărţirea aceea s-a făcut cea mai lungă beţie şi cea mai dură trezire. Am fost buimacă o lună, un an, aproape şapte ani, între ne-orgoliu şi închipuire. Până la următoarea mare iubire, mai precisă şi mai puţin inocentă.

Astăzi l-am întâlnit la grădiniţă, fiecare după copilul lui, din altă poveste, cu siguranţă mai trainică şi mai puţin diafană decât povestea din adolescenţa mea argintie. Copilul lui seamănă cu ea, al meu cu mine, mai frumos mie desigur. El, îmbătrânit şi nespectaculos ca ligheanul din baia casei mele pe care, când am repopulat-o după divorţul alor mei, l-am găsit mic şi ciobit. Şi m-a înduioşat cumva.

Dar Doamne cu câtă pasiune am putut iubi ideea de dragoste!