Ce-i de facut?

Aseară mă gândeam că tăcerea e un soi de sticlă subţire de o parte şi de alta căreia stau tăcuţii ca doi fluturi buimaci, fiecare cu realitatea lui. Soarele de după şi de dinaintea ploii înveseleşte întrucâtva dimineaţa de luni. Nu şi pe a mea. Mie îmi place ploaia şi oricum trăiesc în mare parte în capul meu, unde e furtună şi haos şi câteodată bine. Nedumeriri recurente şi intuiţii de vară se amestecă cu noi promisiuni de echilibru.

Fericirea e o stare tranzitorie. E asemenea escaladării unui vârf. Nu cred că poţi rămâne fericit pe viaţă. Eventual rămâi cu amintirea călătoriei, în vreme ce visezi la următorul pisc. Astfel ne petrecem majoritatea vieţii între două culmi, lamentandu-ne din vale. Ştiu că sunt şi câţiva zen, care ştiu să transforme noaptea-n zi, dar eu nu mă număr printre ei. Nu, eu îmi măcin capriciile şi isteriile în tihnă, cu tact, metodic, cu periodicitate.

Voi cum moderaţi transhumanţa deal-vale?