Despre infidelitate... o discuţie pentru oricine a iubit vreodată

De ce înşelăm? De ce trişează oamenii fericiţi? Când spunem "infidelitate", ce vrem să spunem de fapt? O aventură, o poveste de dragoste, sex plătit, sex virtual, un masaj cu final fericit? De ce credem că bărbaţii înşeală din plictiseală şi frică de intimitate, iar femeile din cauza singurătăţii şi a nevoii de intimitate? Este adulterul întotdeauna sfârşitul unei relaţii?

În ultimii 10 ani am călătorit şi am lucrat extensiv cu sute de cupluri spulberate de infidelitate. O aventură poate distruge relaţia, fericirea şi însăşi identitatea unui cuplu. Şi totuşi acest act extrem de comun este atât de puţin înţeles; de aceea această conversaţie este pentru oricine a iubit vreodată.

Adulterul există de când există căsătoria şi tot de atunci tabu-ul împotriva lui. De fapt, infidelitatea este mai prezentă decât mariajul şi, de altfel, este singurul păcat la care se face referire de două ori în Biblie: o dată pentru când se întâmplă şi o dată pentru când ne gândim la el. 

Cum putem reconcilia ceea ce este universal interzis cu ceea ce este universal practicat?

De-a lungul istoriei, bărbaţii au avut libertatea de a trişa cu consecinţe minime, susţinută de o serie de teorii biologice şi evolutive care au justificat nevoia lor de a trişa, iar asta face ca dublu standard să fie la fel de vechi ca adulterul în sine. Dar cine ştie ce se întâmplă cu adevărat în aşternuturi? Pentru că atunci când vine vorba de sex, tendinţa este că bărbaţii să se laude şi să exagereze, iar femeile să se ascundă, să nege şi să minimizeze şi asta nu este de mirare dacă ne gândim că încă există nouă ţări în care femeile pot fi ucise pentru trădare.

Iniţial monogamia însemna a fi cu o persoană pe viaţă. Astăzi, monogamia înseamnă să fii cu o singură persoană la un moment dat. Probabil mulţi dintre voi spuneţi "Eu sunt monogam în toate relaţiile mele." Înainte ne căsătoream şi apoi făceam sex. Acum ne căsătorim şi nu mai facem sex cu alţii. Adevărul este că monogamia nu avea nimic de a face cu iubirea. Bărbaţii se bazau pe fidelitatea femeii, pentru a se asigura că sunt copiii lor şi a şti cui vor lăsa vacile când vor muri.

Toată lumea vrea să ştie ce procent de oameni trişează, dar definiţia infidelităţii este în continuă expansiune: sexting, porno, aplicaţii de dating. Pentru că nu există o definiţie universal acceptată a ceea ce constituie infidelitate, estimările variază foarte mult, de la 26 la 75 la sută. În plus, noi înşine suntem contradictorii. 95% dintre noi spun că este îngrozitor ca partenerul nostru să mintă legat de adulter dar cam tot atâţia spun că exact asta ar face dacă ar avea o aventură.

Mie îmi place următoarea definiţie a adulterului, pentru că reuneşte trei elemente cheie: relaţie secretă, conexiune emoţională şi chimie sexuală. Chimia este cuvântul cheie aici, deoarece frisonul erotic apare atunci când un sărut pe care doar ţi-l imaginezi poate fi la fel de puternic şi încântător precum ore întregi de amor real. Cum spunea Marcel Proust, imaginaţia noastră este responsabilă pentru dragoste, nu cealaltă persoană.

Niciodată nu a fost mai uşor să trişezi şi mai greu să păstrezi un secret, iar infidelitatea taxează psihicul mai mult că oricând. Când căsătoria era o uniune economică, infidelitatea ameninţa securitatea financiară. Acum când căsătoria este un aranjament romantic, infidelitatea ameninţă securitatea emoţională. În mod ironic, în trecut căutam iubirea într-o aventură extraconjugală iar acum când ne căutăm dragostea în căsătorie, adulterul o distruge.

Astăzi avem un ideal romantic în care ne bazăm pe altcineva să îndeplinească o lista nesfârşită de roluri: iubit, cel mai bun prieten, cel mai bun părinte, confident, sprijin emoţional, egal intelectual. Iar eu sunt unic(a), indispensabil(a), de neînlocuit. Şi infidelitatea îmi arată că nu sunt. Este trădarea finală. Infidelitatea distruge idealul de dragoste. Dacă de-a lungul istoriei, infidelitatea a fost întotdeauna dureroasă, astăzi este adesea traumatizantă, deoarece ne ameninţă identitatea, sentimentul de sine.

***

Fernando e distrus: "Credeam că ştiu totul despre viaţa mea. Credeam că ştiu cine eşti, cine suntem, cine sunt. Acum mă îndoiesc de toate..." Infidelitatea este o încălcare a încrederii, o criză de identitate. "Pot să am încredere în tine din nou?" se întreabă. "Pot avea încredere în oricine altcineva din nou?"

La fel spune şi Heather când îmi vorbeşte despre povestea ei cu Nick. Căsătoriţi, doi copii. Nick tocmai a plecat într-o călătorie de afaceri şi Heather se joacă pe iPadul lui cu băieţii şi primeşte un mesaj pe ecran: "Abia aştept să te văd" Ciudat, abia ne-am văzut. Şi apoi un alt mesaj: "Abia aştept să te ţin în braţe." Şi Heather îşi dă seama că mesajele nu sunt pentru ea. Tatăl ei avusese aventuri, ştia pentru că mama ei a găsit o chitanţă suspectă în buzunar şi puţin ruj pe gulerul cămăşii. Heather merge mai departe şi găseşte sute de mesaje şi fotografii şi dorinţe exprimate. Detalii vii ale aventurii lui care durează de doi ani i se revelează în timp real şi mă fac să mă gândesc: adulterul în era digitală e îngrozitor de dureros.

Apoi avem un alt paradox: datorită idealului romantic, ne bazăm pe fidelitatea partenerului nostru cu fervoare. În acelaşi timp, niciodată nu am fost mai înclinaţi să ne abatem de la fidelitate şi nu pentru că avem alte dorinţe astăzi, ci pentru că trăim într-o eră şi într-o cultură în care simţim că avem dreptul şi merităm să fim fericiţi. Dacă în trecut divorţam pentru că eram nefericiţi, astăzi divorţăm pentru a fi mai fericiţi. Dacă în trecut era ruşine să divorţezi, astăzi este ruşine dacă alegi să rămâi împreună. Astfel Heather nu poate vorbi cu prietenii ei despre asta pentru că se teme că o vor judeca pentru că îl iubeşte pe Nick, şi oriunde caută, primeşte acelaşi sfat: lasă-l, alungă-l, dă-l afară din casă. Iar dacă situaţia ar fi fost inversă, Nick ar fi în aceeaşi situaţie. Mai nou este ruşine să nu divorţezi.

De ce mai avem aventuri extraconjugale dacă putem divorţa? Ipoteza tipică este că dacă cineva trişează, fie e ceva în neregulă în relaţia conjugală, fie e ceva în neregulă cu el. Însă nu e cu putinţă ca milioane de oameni să fie toţi în neregulă. Logica spune aşa: presupunând că există mariaj perfect care ne protejează de dorinţa de a experimenta şi presupunând că ai tot ce-ţi trebuie acasă, atunci nu ai mai avea nevoie să cauţi în altă parte; asta presupunând că există căsătoria perfectă, care ne vaccinează împotriva poftei de a experimenta. Dar dacă pasiunea are un termen de valabilitate limitat? Ce se întâmplă dacă există ceva ce nici măcar o relaţie bună nu îţi poate oferi? Dacă până şi oamenii fericiţi trişează, despre ce este vorba?

Marea majoritate a oamenilor cu care lucrez nu sunt de fapt cuceritori cronici. Sunt de multe ori profund monogami cel puţin în relaţia cu partenerul lor, însă există un conflict între valorile şi comportamentul lor. De multe ori sunt oameni care au fost de fapt credincioşi zeci de ani, iar într-o zi depăşesc bariera pe care nu au crezut că o vor trece, cu riscul de a pierde totul. De ce? Aventurile sunt un act de trădare, dar în acelaşi timp  sunt o expresie a rătăcirii, a dorinţei pentru ceva incert. La baza adulterului găsim de multe ori nevoia de conexiune emoţională, de noutate, de libertate, de autonomie, de intensitate sexuală, dorinţa de a recuceri părţi pierdute din noi înşine şi încercarea de a readuce vitalitate după o pierdere sau tragedie.

Mă gândesc la o altă pacienta de-a mea, Priya. Are un mariaj fericit, îşi iubeşte soţul şi nu ar dori să îl rănească. A făcut întotdeauna ceea ce trebuia: a fost o soţie bună, o mama bună, a avut grijă de părinţii ei imigranţi. Priya s-a îndrăgostit de grădinarul care a scos copacul căzut în curtea ei după uraganul Sandy. Acesta, cu camionul şi tatuajele lui, e aproape opusul ei. Dar la 47 de ani, aventura Priyei compensează cumva pentru adolescenţa pe care nu a avut-o. Ce înţeleg eu din povestea ei este că atunci când căutăm pe altcineva, nu înseamnă întotdeauna că ne îndepărtăm de partenerul nostru, ci de persoană care noi înşine am devenit. Şi nu pentru că am căuta o altă persoană, ci doar un alt sine.

***

Peste tot în lume, oamenii care aleg să aibă aventuri spun acelaşi lucru: se simt vii. Şi de multe ori îmi  povestesc despre pierderi recente - un părinte care a murit sau un prieten plecat prea devreme sau veşti proaste de la doctor. Moartea şi mortalitatea adesea trăiesc în umbra unei aventuri, pentru că ridică tot felul de întrebări. Asta este tot? Există mai mult? Voi continuă să trăiesc încă 25 de ani la fel că până acum? Voi mai simţi vreodată sentimentul ăla din nou? Am ajuns să cred că, probabil, acestea sunt întrebările care îi fac pe oameni să depăşească linia, şi că unele aventuri sunt o încercare de a învinge finitul, un fel de antidot pentru moarte.

Şi contrar a ceea ce aţi putea crede, adulterul e mai puţin despre sex şi mai mult despre dorinţă: dorinţa de atenţie, dorinţa de a te simţi special, dorinţa de a te simţi important. Însăşi structura adulterului, faptul că nu îl poţi avea pe celălalt definitiv, menţine dorinţa. Asta, în sine, este că un pertuum mobile al dorinţei, deoarece incompletitudinea, ambiguitatea, te fac să îţi doreşti ceea ce nu poţi avea.

Poate unii dintre voi credeţi că adulterul nu se întâmplă în relaţii deschise, însă se întâmplă. În primul rând, discuţia despre monogamie nu este aceeaşi cu discuţia despre infidelitate. În realitate, chiar şi atunci când avem libertatea de a avea alţi parteneri sexuali, suntem atraşi de fructul interzis, crezând că dacă facem ceea ce nu ar trebui să facem, atunci facem ceea ce vrem cu adevărat. Le-am spus multora dintre pacienţii mei că dacă ar manifesta în relaţiile lor o zecime din îndrăzneala, imaginaţia şi verva pe care au pus-o în aventurile lor, probabil că nu ar trebui să mă vadă.

Deci, cum ne vindecăm de adulter? Dorinţa este profundă. La fel şi trădarea. Dar pot fi vindecate. Unele aventuri prevestesc sfârşitului unei relaţii care murea oricum. Altele ne vor revela noi posibilităţi. Adevărul este că majoritatea cuplurilor care au trecut prin adulter rămân împreună. Însă unele vor supravieţui doar, iar altele vor fi capabile să transforme o criză, într-o oportunitate. Cu atât mai mult pentru partenerul înşelat, care va spune de multe ori, "Crezi că eu nu am vrut mai mult? Dar nu eu sunt cel care a făcut-o." Acum că aventura a fost expusă, poate cere mai mult şi nu mai trebuie să întreţină o situaţie care nu l-a favorizat.

Am observat că imediat după o aventură extraconjugală, din cauza şocului, majoritatea cuplurilor au conversaţii profunde, cu onestitate şi deschidere, conversaţii pe care nu le-au avut în ultimele decenii. Partenerii care au fost indiferenţi sexual îşi regăsesc pofta şi patima; ceva din teamă de pierdere reaprinde dorinţa şi face loc unui adevăr cu totul nou.

Ce anume pot face cuplurile când adulterul iese la suprafaţă? Ştim că în cazul traumei, vindecarea începe atunci când făptuitorul îşi recunoaşte greşelile. Deci, pentru partenerul care a avut o aventură, pentru Nick, e important să încheie relaţia, dar este esenţial să îşi exprime vinovăţia şi remuşcările pentru durerea pe care a pricinuit-o soţiei sale. Realitatea este că mulţi dintre cei care au aventuri extraconjugale se simt vinovaţi pentru suferinţa partenerului, dar nu se simt vinovaţi pentru experienţa în sine. Această distincţie este importantă. Astfel Nick trebuie să îşi protejeze relaţia, să păstreze anumite limite.  Este responsabilitatea lui să o elibereze pe Heather de obsesie şi să o asigure că aventura este uitată şi astfel poate începe să restaureze încrederea dintre ei.

Pentru Heather şi alţi parteneri înşelaţi, este important să facă lucruri care restabilesc sentimentul de valoare, să se înconjoare cu dragoste şi cu prieteni şi activităţi care redau bucuria, sensul şi identitatea. Însă şi mai important este să îşi tempereze curiozitatea pentru detalii sordide - Unde ai fost? Unde ai făcut-o? Cât de des? E mai bun(a) decât mine în pat? - Întrebări care provoacă numai durere şi te ţin treaz noaptea. În schimb poţi trece la ceea ce eu numesc întrebările investigative, care caută sensul şi motivele - Ce a însemnat această aventură pentru tine? Ce ai putut exprima sau experimenta dincolo şi nu ai mai putut cu mine? Cum era când te întorceai acasă? Ce îţi place la noi? Te bucuri că s-a sfârşit?

Fiecare adulter redefineşte relaţia şi fiecare cuplu hotărăşte ce rămâne în urmă ei. Aventurile nu vor dispărea. Iar dilemele legate de dragoste şi dorinţă nu au răspunsuri simple în alb-negru, bine şi rău, victima şi făptaş. Trădarea într-o relaţie vine în multe forme. Există multe modalităţi în care putem fi trădaţi: cu dispreţ, cu neglijenţă, cu indiferenţă, cu violenţă. Trădarea sexuală este doar o modalitate de a face rău unui partener. Cu alte cuvinte, victima unei aventuri nu este întotdeauna victima căsniciei.

Ştiu la ce te gândeşti: are un accent franţuzesc, trebuie să fie pro-adulter. Te înşeli. Nu sunt franţuzoaică şi nu sunt pro-adulter. Deoarece cred însă că un adulter poate duce la lucruri bune, mi s-a pus adesea o întrebare foarte ciudată: Ai recomanda vreodată o aventură? Sincer nu v-aş recomanda să aveţi o aventură mai mult decât v-aş recomanda să aveţi cancer, şi totuşi ştim că unii dintre cei care au fost bolnavi vorbesc despre modul în care boala le-a dat o nouă perspectiva. Principala întrebare care mi-a fost pusă de când am ajuns la această conferinţă şi am spus că voi vorbi despre infidelitate, a fost: “pro sau contra?” Răspunsul este "Da." ☺

Mă uit la adulter dintr-o perspectiva dublă: suferinţă şi trădare pe de o parte, creştere şi auto-descoperire pe de altă parte - ce ţi-a făcut ţie şi ce a însemnat pentru mine. Aşa că atunci când un cuplu caută consiliere în urma unei aventuri desconspirate, le spun adesea: în zilele noastre, cei mai mulţi dintre noi vor avea două-trei relaţii sau căsătorii, iar unii dintre noi vor alege aceeaşi persoană. Prima căsătorie s-a terminat. Doriţi să aveţi un al doilea mariaj împreună?

Traducere după discursul Esther Perel, TEDx