A fost ca într-un film rusesc, cu multe personaje asprite de timp şi alcool. Cu o săptămână în urmă m-ai sunat când eram în drum spre tine şi mi-ai spus că dacă vin, să am răbdare că răspunzi mai greu la uşă, că mergi încet, dar eşti acasă şi abia aştepţi să vin. Şi am mai mers poate o sută de kilometri când a sunat Bi că iar ai vărsat sânge şi vine ambulanţa şi-o să ne vedem direct acolo. Mai fusesem acolo, în locul din care unul câte unul ieşeau cu cearşafurile uzate acoperindu-le corpurile albăstrii, golite de suflet ca de haine.
Prima oară am spus rugăciuni şi rugăminţi şi incantaţii şi am cerut să nu doară nimic şi am vorbit în capul meu nebun cu îngerul tău neaşezat atunci. Şi am crezut că vei fi plecat în ziua aceea în care asistentele de la ATI ne-au lăsat să venim să te vedem caldă că mai ai doar o oră. Era iunie. Şi te-aş fi dus la Paris şi apoi într-un vârf de munte să vezi orizontul curbându-se peste lume. Dar dintre toate lucrurile pe care ţi le-ai fi putut dori, ai ales să schimbi ferestrele. E drept că în copilărie (mi-)era frig şi mă schimbam nedezbracându-mă, but I digress. I-am ţinut mâinile Biancăi şi i-am spus "mama e bine". Şi ai fost. Ai luptat ca un jedi pe marginea dintre lumi şi ai rămas aici să pui termopane că venea iarna.
Acum era a doua oară şi eu veneam acasă pentru întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului. În seara aia ne întâlneam să refacem puzzle-ul anilor de liceu înainte de strigarea catalogului. Bi a zis că eşti stabilă, că a venit ambulanţa şi că faceți formalităţile. Am băut două pahare de vin cu gândurile haihui şi am venit la urgenţe când te mutau în salon. Te-am luat în braţe să te aşez pe targă şi înapoi de pe targă pe pat şi erai uşoară ca un prunc. Mică şi palidă, cu ochii exoftalmici de boală, cu privirea fixă şi mirosul de moarte insidios ca un păianjen olfactiv.
Am stat atunci până ai adormit sau am adormit eu înainte, nu mai ştiu care dintre noi a evadat prima. Dimineaţa am fost la liceu, detaşată şi nefirească ca tine când am luat examenele de treapta a doua şi erai diazepamizată. Chef şi râs şi dans şi o dimineaţă bleu-rozie dinspre Dunăre.
M-am oprit la spital înainte să plec. Era salonul plin, multe femei târşâind papucii şi halatele prin încăpere. Ţi-am lăsat o pătură bună şi caldă, să îţi ţină de urât şi de frumos. Am povestit despre toţi colegii de liceu, despre ei şi despre ele, despre profesori, despre mine şi copii şi am plecat abrupt.
Nu am ştiut că a fost ultima oară. Am plecat cu păianjenul duhnind din urmă şi speranţa pulsând înainte. Am fugit, deşi îmi spuseşi de multe ori că nu pot fugi mereu. Am plecat cu gândul că vei lupta iar și că vei învinge iar. Luni ai fost bine. Marţi te-ai plimbat şi ai avut pofte; ai mâncat ciorbă de burtă (obscen, după mintea mea). Miercuri ai intrat în comă. Joi m-a sunat buni că ai un ochi deschis şi trebuie să vin să te linişteşti. Între timp am citit despre comă hepatică şi starea de conştiență şi şansele de recuperare. Vineri dimineaţă, 18 octombrie, a sunat fratele tău.
Nu am vrut să te văd murind.
Dar mai eşti. Eşti în felul în care îmi aşez părul, în felul în care fac ordine şi bine în casă, în felul în care îmi cresc copiii, în felul în care îmi e dor de Bi, în felul în care îmi caut soarele şi pădurea, în felul în care mi-e frică, până şi în felul în care fug, mă chinui şi nu ştiu să mă bucur gratuit de nimic. Te iubesc, ma.
Mi-au trebuit peste o mie de zile să pot să plâng tot. Acum știu că mai eşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu