Ce faci? Orice. Orice, ca să nu simt.

La controlul medical de rutină nu se vede nimic din tristeţea asta sfâşietoare. Electrocardiograma e impecabilă. "Ce puls domol aveţi", se miră şi scrie ceva ordonat în fişa de observaţie. "Aveţi o inimă de sportiv." Nu ştiu dacă mai am sau am avut, îmi zic în şoaptă.

Dimineaţa e ceaţă şi întreg oraşul se scaldă în confuzie. Oamenii cad în ei înşişi şi deasupra curge o lumină densă, lipicioasă, până când devenim toţi egali, irecognoscibili. Te iubesc mai mult decât te iubeşti tu, într-atât încât aş vrea să simţi tot ce ştiu, fără să îţi spun. Nu te aud, mai spune-mi o dată, te rog.

Zilele astea simt totul intens şi copleşitor. Electrozii sunt foarte reci. Respir cu jumătate de diafragmă. Emoţiile se amestecă cu tuş negru cartografiind lumi abstracte pe obraz. Mai jos, pe gât, se amestecă cu parfum într-o esenţă de amor floral şi sărat. Îmi cer iertare celor cărora le-am mototolit inima de parcă asta m-ar fi împăcat cu propria umbră. Apoi mie pentru tot ce încă nu înţeleg.

Mi-e teamă de trecerea vremii pentru că nu am avut răgaz să greşesc. Eroarea nu a fost o opţiune, iar mai târziu când aş fi putut derapa eroic, nu mai avea cine să mă salveze. Fugisem întâi mental, apoi fizic.

Neg timpul ca dimensiune dar îi resimt şi observ melancolic curgerea.
M-am oprit în mijlocul universului şi mă străbate viaţa cu cadenţa şi fragilitatea unui adagio.