Am intrat în complexul studenţesc cu emoţia unui hoţ de buzunare, sensibil stânjenită de demografia discordantă a locului. Am terminat ce aveam de făcut mult mai devreme şi aveam chef să hoinăresc prin oraş şi printre amintiri. Aşa mi se întâmplă în fiecare primăvară, de parcă vântul mă scoate ca un tirbuşon din sticla cu rutină şi confort.
E mult mai multă lumină pe stradă şi circulaţia e acum reglementată de marcaje şi semne. M-am simţit protejată de maşină ca de o vestă antiglonţ, deşi nimănui nu îi păsa de descinderea mea hăbăucă. Clădirile sunt aproape la fel, doar parcările sunt ocupate pe exact locurile unde stăteam pe bordură şi fumam ţigară după ţigară după ţigară rătăcind prin lumi anume create să mă salveze de capcanele minţii mele întortocheate. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, ar zice un prieten unilateral desprietenit.
M-am uitat din mers către fereastra de la etajul patru: e deschisă şi o bucată de perdea galbenă atârnă agăţată-n geam ca o gospodină plictisită. La ora asta ne pregăteam pentru încă o rundă de poveşti, vin şi biliard, încă o seară cu deznodământ mereu surprinzător. Drumul dintre căminul 8 (un infinit vertical, ha!) şi cârciuma mirosind greu a fum şi alcool ieftin devenită printr-un efort de crowd-drinking hotel, îmi apare într-un vis recurent despre nimic, un vis gol de concluzie, un parcurs oniric sinonim cu rătăcirea. Pe drumul ăsta scurt am crescut şi făcut praf o mie de ipoteze despre viitor, până când tranziţia de la adolescenta rebelă la tânăra aparent imperturbabilă a fost desăvârşită.
Douăzeci de ani mai târziu mă întreb unde se duc oamenii, visele şi iubirile când termină facultatea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu